Wong Kar Wai este unul dintre cei cinci regizori de film care mai reusesc prin filmele lor (chiar daca nu toate) sa mai produca ceea ce pretentiosii ar numi e-motie. Filmul american a pierdut pentru totdeauna aceasta calitate din momentul in care fabrica lor de „vise" (urate) de la Hollywood s-a specializat pe stergerea creierelor prin divertisment.
Cand exista o armata de actori hraniti, antrenati si platiti doar ca sa se prostitueze in vazul publicului, nu e de mirare ca distanta pana la filmul adevarat, pe care unii se incapataneaza sa-l considere arta, este lunga ca drumul din varful Himalayei pana pe fundul gropii Marianelor. Nici in Europa filmul nu sta prea bine, chiar daca aici, in Franta, in Italia sau in Marea Britanie, mai misca din cand in cand cate ceva. Si spun asta cu foarte mare ingaduinta.
Marea surpriza pentru mine, ca trist si obez produs al tratamentului cu hamburgeri hollywoodieni, a fost cinematografia asiatica. Privita cu un dispret avar de sefii retelei globale de distributie sau cu o superioritate snoaba de „vechea Europa" care, cum zic unii, a nascut aceasta „arta", unele filme produse in China, de pilda, sau in Coreea de sud sunt adevarate capodopere. Exista acolo o sensibilitate aparte care reuseste sa emotioneze chiar si pe un european fara cultura orientala.
Ceva care razbate si din filmele rusesti bune. In mod normal, „starurile" asiatice si regizorii lor ar trebui sa fie primiti in Europa, de America nu vorbim, ca acolo sunt legi pentru patrioti, cu bratele deschise, macar ca de la ei s-ar putea invata ceva. Lucru, de altminteri imposibil. Asa ca, printre milioanele de filme de la Hollywood, reusesti, daca sapi suficient de adanc, sa descoperi cate un film cu adevarat exceptional. Pe care „Europa civilizata" n-ar avea cum sa-l faca nici daca ar sta o suta de ani numai cu picioarele in apa.
Asta e cazul si cu Wong Kar Wai. Pe care eu l-am descoperit in filmul „In the mood for love". Sa faci un film „de dragoste" fara sa-i arati pe protagonisti in pat, asta e o adevarata blasfemie pentru „stilul" occidental. Fara sa-i arati macar o data sanii indragostitei, fara o scena de amor „salbatec" la perete, iata ceva inimaginabil pentru toti hamburgerii raspanditi in lume. Doar asta cere publicul, nu? Eterna minciuna a casierilor cu maneci negre!
Daca in „In the mood for love" e vorba despre o „stare" de iubire mai mult decat o poveste in sine, in „A Fei jing juen" (Acei ani salbateci) este vorba despre trei povesti in care „starea" se confunda cu asteptarea. Una din povesti e foarte scurta, ea nu dureaza decat un singur minut! Suficient pentru o viata intreaga, insa.
Revin cu amanunte in numarul viitor, dar pana atunci sa va spun ca prima poveste este intruchipata de actrita mea preferata, fara nici o contracandidata, Maggie Cheung. Aceeasi din filmul "In the mood for love", dar cu 10 ani mai tanara!