Perceput ca un exponent antidogmatic al radicalismului burghez de stanga si acuzat de colaborationism cu regimul Dej, stralucitorul Mihail Ralea continua sa surprinda, la aproape jumatate de veac de la disparitie, datorita revelatiilor oferite de scotocirea arhivelor.
Raportul „asupra atitudinii intelectualilor fata de regim si a calitatii productiei intelectuale" (aflat intre documentele publicate de „Nemira", 2006) redactat in 1955, ne infatiseaza un Ralea curajos, nonconformist si... inamic acerb al realitatilor culturale pe care, intr-un fel sau altul, le slujise si cautionase in calitate de ministru al artelor in guvernul Dej, vicepresedinte al Prezidiului MAN si membru al Consiliului de Stat. Daca aceleasi lucruri ar fi fost spuse ori scrise de altcineva, respectivul infunda puscaria!
Ralea si-a luat ceva masuri de precautie: mai intai, presararea lozincilor si poncifelor propagandistice dragi epocii, apoi, plasarea observatiilor la timpul „a fost", cand, de fapt, ele oglindesc realitati evident contemporane. Nu stiu sa existe un document mai acuzator si mai demascator decat acest „Raport"! Intregul demers, dupa cum se vede si din titlu, porneste de la ideea ca importanta pentru productia intelectuala este calitatea prestatiei individuale. Ceea ce sugereaza ca Ralea, care, pana atunci, parea a
considera prioritar continutul ideatic, lasand in planul al doilea caratele exprimarii artistice, si-a parasit punctul de vedere, obligat de evidenta precaritate a productiei artistice din epoca si de debilitatea faptului de cultura subordonat trambitatei orientari partinice. Opereaza, ades, cu jumatati de adevar – dar si asa era primejdios pentru acei ani! Ralea a fost printre
primii care l-au aratat cu degetul pe impostorul Roller, a protestat fata de scoaterea din institute a personalitatilor stiintifice marcante (Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Horia Hulubei s.m.a.), a denuntat marginalizarea unor reputati plasticieni (Baba, Ciucurencu, Medrea) si scoaterea din muzee, sub invinuirea de „formalism", a panzelor semnate de Luchian, Petrascu, Pallady. Ia apararea scriitorilor scosi pe tusa, condamna deschis „blocarea" lui Arghezi, denunta stupizenia Ofeliei Manole, cea care afirmase ca statuia lui Eminescu nu poate fi amplasata decat „undeva la mahala", eticheteaza cenzura ca fiind „sinistra", deplange starea materiala a intelectualilor, acuza interventiile brutale in creatiile literare si plastice (unele tablouri au fost... modificate la UAP, spre a deveni „mai juste!"), cere acces liber la presa straina si racordarea la pulsul literaturii universale, solicita valorificarea mostenirii literare si-si permite sa discute mult mai nuantat o tema tabu: libertatea de creatie. Cei ce cunosc perioada inteleg vicleniile prin care semnalizarea la stanga ascundea tentatia, daca nu chiar si intentia, virajului spre dreapta: dupa ce contureaza un tablou intunecat, apasator, sufocant, al vietii culturale romanesti, Ralea, spre a drege oarecum busuiocul, conchide ca lipsurile n-ar fi de natura structurala, ci doar... functionala. As! Scopul fusese atins – iata, imparatul e gol! Plin de stangisme conjuncturale, dar mustind de semnalari grave, dure, sincere, „Raportul", creatie a unui intelectual exasperat, este mult mai coroziv si inflamant decat putinele proteste ce au facut niscaiva valuri in epoca... Un singur repros: nimic despre soarta intelectualilor arestati.
Probabil, ar fi fost prea mult si se compromitea receptarea ansamblului. In acea vreme, fiecare pas, cat de mare, cat de mic, includea obligatorii masuri de auto-protectie. Acum, e usor de judecat cu intransigenta „revolutionara". Atunci...