In aceasta luna se implinesc 100 de ani de la Rascoala taranilor din 1907, idee in care ziarul nostru va ofera sansa de a parcurge integral, de-a lungul a trei zile, celebrul pamflet semnat atunci de I.L.Caragiale. Si, tinem sa precizam, textul pe care vi-l oferim este chiar prima forma publicata, asupra careia Caragiale avea sa revina ulterior, cu unele retusuri. Fireste, am respectat intocmai ortografia momentului, ceea ce ofera tinerelor generatii si posibilitatea unei comparari a scriiturii, cum cu siguranta toata lumea va putea compara soarta taranilor de atunci cu cea din prezent. Spre surprinderea multora, desi au trecut exact o suta de ani, problemele sunt cam aceleasi!

Trebuia stins focul? - Mai incape vorba?... Numai nebunii se joaca cu asta... Si ni se pare curata copilarie a mai sta cineva acuma sa socoteasca cu de-amanuntul cite greseli si cita brutalitate gratuita s’a comis ori prin exces de zel, ori prin nedibacie, ori prin simpla cruzime, la nabusirea primejdiei... Cind e foc, e foc; s’a ispravit! trebue biruit cit se poate mai degraba cu mijloacele de care dispunem, bune rele... Trebuia stins!... Sa facem acuma o cercetare sumara asupra sinistrului, pentru a stabili, pe cit posibil, responsabilitatile. Sa vedem... Cum au izbucnit primele flacari, guvernul conservator (subt barba caruia, pe’ndelete, inca din vara anului trecut 1906, pe vremea Expozitiei jubilare, se organizase miscarea maselor taranesti) s’a declarat cu toata candoarea incapabil sa tina pept elementului deslantuit. Regele, fireste, adinc ingrijat si banuind, cu drept cuvint, El care’si cunoaste bine oamenii, ca liberalii nu erau atit de ignoranti in privinta evenimentelor, a facut apel la patriotismul sefului lor. Acesta a primit zdrobitoarea sarcina a puterii numai cu conditia ca factiunea conservatoare si majoritatile ei sa’i promita concursul fara nicio rezerva; iar conservatorii, rusinati si ingroziti de mostenirea ce lasau, s’au plecat invoelii.
Au urmat, in Camere, duioase scene teatrale... In publicitatea romineasca, foarte inclinata, la ocaziuni mari, catra nota sentimentala, astfel de exibitiuni se numesc scene "inaltatoare". Toata lumea a plins, ministri de azi, ministri de eri, deputati, senatori, publicisti, reporteri si tribune publice; si’n fata lumii acesteia atit de emotionate, doi mari intre mari fruntasi, un conservator si un liberal, s’au strins in brate cu efuyiune si s’au sarutat solemn, spalind cu lacrimi fierbinti tot trecutul - care, ce-i drept, cam avea nevoe de spalat: in caldura luptelor de pana eri a celor doua factiuni, primul nu numea pe al doilea decit "tradator de neam", iar acesta pe acela "fiul lui Belzebut". Rascoalele faceau deci o minune: tradatorul de neam de pana eri se preschimba in salvator al patriei; iar fiului lui Belzebut ii crescusera peste noapte aripi de cheruvim. In fata primejdiei, pentru amindoua egal de amenitatoare, factiunile de guvernamint dusmane isi dau mina spre restabilirea ordinii. Care va sa zica, un guvern incapabil, desi dispune de majoritati formidabile, cade; vine altul la putere declarindu-se si el dintru inceput incapabil daca incapabilul cazut nu-i da, fara nicio rezerva, concursul - tocmai dupa principiul gramatical ca doua negatiuni fac o afirmatiune: doua incapacitati marturisite dau o capacitate netagaduita.
Intre masa poporului si clasele stapinitoare este (cine ar putea tagadui?) o prapastie de interese si de sentimente, pe care aceste clase n’au stiut-o umplea incetul cu incetul, ba chiar si-au dat toata osteneala s’o sape cit mai adinc. Solidarizarea celor doua factiuni, adversare la cutite pana eri - cu uitarea orcarii vechi dusmanii, cu calcarea peste scrupulurile personale, cu excentrica parada teatrala - trebuia fireste sa fie considerata de poporul intreg ca o ultima opinteala a politicienilor pentru pastrarea privilegiilor oligarchiei... Asadar, nu ne aflam in fata unor dezordini pe care un guvern fusese incapabil sa le astimpere, iar altul, cu mai multa autoritate si cu mai mult spirit politic, se bizuia sa le nabuse; ne aflam in fata razboiului civil al maselor producatoare, - satule de prea indelungata nesocotire a lor in cirmuirea intereselor publice, - contra oligarchiei uzurpatoare, - prea numeroasa si prea scumpa pentru a mai fi intretinuta, prea cinica pentru a mai putea fi suferita.
Cum vine noul guvern, arunca in tara un manifest prin care implora dela lume linistire si promite solemn satisfacerea cit mai neintirziata a revendicarilor celor razvratiti - revendicari pe care, cum spuseram, nici cei razvratiti nu le stiau formula. In vreme ce’n unele parti trage tunul asupra maselor compacte, in altele, unde rascoalele s’au potolit si mai ales acolo unde n’au inceput inca, se ceteste lumii solemn manifestul guvernului (liberalii zic "al Regelui" si lumea crede); iar noii prefecti convoaca la prefecturi pe reprezentatii chip si seama ai razvratitilor, pe propietarii si arendasii devastati sau amenintati de devastare, pentru a dezbate impreuna asupra amendarii invoelilor agricole. Prefectii, fara nici-o atributie legala in materie, arbitri improvizati in mod arbitrar, obliga pe propietari si arendasi sa admita numaidecit, far’a circni, un oarecare regim de minimum de salariu si de maximum de dijma; daca nu, prefectii declara, fata cu taranii veniti dela rascoale, ca autoritatile cu greu ar mai putea raspunde de restabilirea ordinii... Care va sa zica, pe de o parte bombardare; pe de alta, congrese diplomatice... Biruiti in razboiu pe cimpiile largi, taranii, in congresele din strimtele incaperi ale prefecturilor, dicteaza conditiile pacii... Biruitor in razboiu, guvernul capituleaza in pace... S’ar zice ca e absurd. Nu; din contra, e logic si consecuent cu principiul de Stat... "Se rastoarna sacra sistema!... Orice! numai sa salvam pentru moment oligarchia de primejdia iminenta!".
A fost o neinchipuita aiureala generala. In Camere cit si prin organele oficioase, guvernul declara sus si tare ca "rascoalele sint faptele unei mini straine de undeva". Imediat, de "undeva", pica o fulgeratoare protestare. Atunci, acelas guvern dezminte, iar sus si tare, prin legatiunile regale, orce stire de asa fel ca o "curata nascocire". La un moment, oligarchia da semne de curata dementa: isi inchipue ca sorginti ale dezastrului, fel-de-fel de conjuratiuni anarchiste, din Barcelona sau Peterson, din Honolulu - mai stim de unde? Nu mai vede nicaeri decit instigatori, nu mai viseaza, nu mai cauta, nu mai gindeste decit sa gaseasca pe instigatori - fenomen si ridicul si deplorabil, ca totdeauna asa numitul delirium persecutionis. Nu le vine politicianilor nostri sa creaza ca dezastrul este urmarea fatala a sistemei lor politice, si-i cauta explicatia la chilometri departe, cind, daca ar fi in stare sa se uite mai bine, ar putea-o gasi sub virful nasului. Trebue numaidecit sa fi fost o vraja care sa fi deslantuit asa din chiar senin un uragan, sa fi fost neaparat instigatori, ca sa se fi rasturnat o lume intreaga, linistita pana adineaori, intr’o clipa cu josu’n sus!... Ca baba chioara punind tingirea pe pirostria schioapa; cind se rastoarna tingirea’n foc, se cruceste baba, si scuipa si cauta’n spuza urmele Necuratului - care i-a rasturnat hiertura.
Dar orce am spune noi despre pacatele oligarchiei noastre si despre raspunderea ce cade asupra-i pentru cite s’au intimplat si se mai pot intimpla, nu ar avea nicio autoritate daca un glas mai presus de orce banuiala nu le-ar da o inalta consacrare... In toiul rascoalelor, cind toata lumea e cuprinsa de teroare panica, o delegatie vine sa depuna la picioarele Tronului doleantele propietarilor si arendasilor amenintati cu ruina averii si pierderea vietii. Regele, intr’un moment de profunda mihnire, nu se mai poate stapini; il biruie nevoia de a izbucni odata din fundul sufletului, de a spune‘n-fine adevarul fara incunjur; situatia este prea inalta ca El sa nu rosteasca in gura mare ceiace, cu atita indaratnica ingaduinta, a tacut indelung tutulor:
Cauza dezastrului in care a cazut tara este numai - da, numai nenorocita politica, ce o fac partidele si barbatii nostri de Stat de patruzeci de ani incoace !")
Dar "sinistrul" s’a potolit demult... A trecut parca un veac de asta primavara!... Toate sunt cu totul uitate. Cum i-a venit sufletul la loc, oligarchia si-a luat iar bunele clasice naravuri; a inceput iar jocu-i normal de cacialmale intre
factiuni, grupuri si grupusoare si in sinul acestora, ca in frumoasele senine zile de pace... Soapte si intrigi de culise; sfori si sforicele, cit mai subtiri daca trebuesc, cit mai groase daca merg; emulatie de subtile ergoterii bizantine pe fata; concurs de pisicherlicuri pela spate; adevarul curat, strecurat la ureche cu acele clipeli din ochi si cu acel tremur de buza, caracteristice minciunii; minciuna rostita tare in vileag cu glaciala nesovaire, pecetea sfintului adevar... Si cite griji pentru atitea grave probleme publice!... De exemplu...
Un asa numit gheseft (ce barbarism! ce grozavie nemai pomenita la noi!) cu niscai furnituri publice;
dupa asta... o recidiva de indelicateta sau de abatere dela seninatatea ori gravitatea impuse unui inalt magistrat, care a indraznit, unde si cind nu se cuvenea, sa spuna si el ce avea pe suflet;
pe urma... trebue sau nu sa se permita plutonierilor bacalaureati a purta sabie ca ofiterii titulari?
apoi... rezultatul unei alegeri comunale dintr’un orasel de provincie, adapostit in cine-stie ce vagauna de munti, cu patru-cinci mii de locuitori si cu de vreo trei ori pe atitia decalitri de tuica pentru consumatia anuala!
dar in fine, instituirea Doctoratului in drept! aceasta ridicare absolut imperioasa in momentele de fata? aceasta inaltare cu un etaj mai sus a prosperelor noastre fabrici nationale de barbati de Stat?...
nu sint astea atitea s’atitea chestiuni destul de arzatoare ca sa dea insomnii sacrei noastre oligarchii?
In cluburi sumptuoase, unde se arunca pe o carte arenda unui vast domeniu; in cabinete particulare, unde un mic souper fin se plateste cu pretul citorva chile de malaiu; in berarii populare, unde meschini impiegati azvirl intr’o seara la chef leafa-le pe o saptamina; in circiumi de mahala, unde se string haitasii electorali sa se cinsteasca cu tulburel nou prefacut din vechiu; - pe caile publice - la coltul bulevardului, subt splendoarea lampilor electrice, sau la raspintia departata, subt licarirea unui felinar afumat; in tramvaiu, pe jos, in muscal cu cauciuc; in vagon-lits, in clasa doua or a treia; - dela spuma oligarchiei pana la drojdia clientelei - toti roiesc si forfotesc... Soptesc, discuta, si peroreaza si izbucnesc si pun lumea la cale, - gindind la... persoane; vorbind de... persoane; aplaudind sau condamnind... persoane; expulzind sau decorind... persoane; exaltind sau calomniind... persoane!... Persoane si iar persoane! Fireste, sistema trebue sa fie consecuenta. Aci, lumea e a persoanelor, nu persoanele sunt ale lumii... Aci sunt slujbe pentru slujbasi, nu slujbasi pentru slujbe; bisericii pentru popi si paracliseri, nu paracliseri si popi pentru biserici; giste pentru hahami, nu hahami pentru giste; catedre pentru profesori, nu profesori pentru catedre... Aci e, in fine o patrie pentru patrioti, nu patrioti pentru o patrie...
Fireste iarasi cu rezerva multor exceptiuni onorabile, netagaduit oameni de isprava, nomoliti in nenorocita sistema politica sociala...
Acestea toate se petrec deasupra pe o pojghita foarte subtire, subtire de tot, gata sa crape subt prea grea apasare... In acelasi timp, dedesubt, in adinc, clocotesc aproape cinci milioane de creaturi umane, sufletele ofensate de prea indelungata obijduire. Mintile care au inceput si ele sa se lumineze le ard de gindul rasturnarii uzurpatorilor, de dorul cuceririi unei parti macar din stapinirea intereselor si destinelor proprii... Acolo, pe cind d’asupra se’nvirteste tot cu mai mult avint veselul cancan fara solutiune; acolo, in adinc, gem uriase nevoi materiale si morale ale unui popor intreg - singura temelie, singura realitate, singura ratiune de a fi a Statului national romin... Acolo, in adinc, o lume care stie mai bine ce inseamna a muri ca vitele, decit ce va sa zica a trai ca oamenii, scrisneste: "Noi vrem acum nu doar pamint!... vrem si pamint si omenie"... Acolo, subt lumina candelei, sta atirnat intre sfintele icoane manifestul regal asteptind...
Sa astepte!
1907, Septembrie