Nu stiu cati cititori s-au cutremurat la aceasta somatie, pot spune doar ca eu m-am cutremurat - de ras. In lumea tot mai depopulata a celor care stiu despre ce era vorba in textul incriminat, raspunsul la ghicitoarea dlui Spanu este reflex: nici Heidegger, nici Liiceanu, ci Sofocle. Intr-o oda corala celebra, poetul evoca fiinta umana cu un cuvant apropiat ca sens de romanescul "grozav": minunat, dar si inspaimantator. Textul lui Sofocle ("Antigona", versurile 332-334), e adesea eronat amintit ca elogiu al fiintei umane, doar cu semnificatia pozitiva a lui "to deinoteron", dar Heidegger, pe urmele lui Hölderlin (poetul pe care Heidegger nu il citeaza, aviz amatorilor!), ii exploateaza ambivalenta.
Ca si "omul - masura tuturor lucrurilor" a lui Protagoras (fragmentul B1 la H. Diels si W. Kranz, Die Fragmente der Vorsokratiker, vol. 2, editia VI-a,. Berlin: Weidmann, 1952, p. 262-268), "animalul politic" al lui Aristotel ("Politica", pag. 1278b randul 19 din editia J. Bekker) sau "trestia ganditoare" a lui Pascal - "Pensée" nr.186, din volumul "Pensées"(ed. 1671) - aceasta expresie a intrat in bagajul cultural comun la care persoanele avizate nu se refera, cum am facut eu aici, cu toate conventiile academice. Contand pe faptul ca se adreseaza unor cititori familiarizati cu conceptele pe care vor sa le puna in discutie, chiar autorii de texte savante, ca sa nu mai vorbim de eseuri de genul celor "Despre minciuna" ale dlui Liiceanu, se refera la asemenea expresii aproape proverbiale fara trimiteri pedante, cu pagina si an de aparitie. Deunazi am primit un pliant de la o editura respectabila care ma indemna sa cumpar cartea lui A. Kahn, "L'homme, ce roseau pensant... - Essai sur les racines de la nature humaine", ("Omul, aceasta trestie ganditoare... Eseu despre radacinile naturii omenesti"), aparuta recent. Azi-maine il da Pascal in judecata pentru plagiat....
O asemenea polemica nu-si are locul intr-un cotidian, ai carui cititori nu sunt datori sa fie la curent nici cu filozofia, nici cu Sofocle, si risca fie sa caste plictisiti, fie, mai rau, sa ia de buna orice aproximatie semidocta. Nu se cuvine ca, in chestiuni de specialitate, sa intervina veleitari ce nu poseda instrumentele indispensabile unei atare discutii, doar pentru a-si face un nume, bun, rau, nu conteaza. Dl. Spanu a dobandit subit o trista, dar consistenta notorietate, doar fiindca "polemizeaza" cu (adica il calomniaza pe) Liiceanu; daca isi denunta vecinul ca-si bate nevasta, nu stiam despre D-sa azi mai mult decat acum o luna. Iar prietenii D-sale care stiu cine e Sofocle il lasa, biet, sa se faca de ras cu castana fierbinte in mana.
Acesta e un caz clasic, adica de scoala, care vadeste efectele prigonirii studiilor clasice in invatamantul romanesc. Cand un demnitar al statului clameaza public "fiat iustitia, pereat mundi (sic!)" si e urecheat de dl. Paler, distins literat, care il invata ca s-ar spune "pereat mundos (iar sic!)" - de fapt spunandu-se "mundus"- nici n-ar trebui sa ne mai enervam ca un june, studinte-n ce-o fi si foarte publicist, pune cu un aer crunt si doctissim intrebari care dovedesc ca nici n-a auzit de Antigona. Cine stie - pierde.