Faptul ca am avut si avem tot felul de pamfletari care mai de care mai expresivi nu spune mai nimic despre spiritul nostru critic. De fapt, spatiul public romanesc se face periodic de ris printr-un spirit de turma nemaiintilnit.

Sa injuri, sa terfelesti, sa ataci in grup, sa aperi in grup sint tot atitea manifestari ale lipsei de simt critic. Acesta din urma este prin excelenta un gest individual, un gest pe care ti-l asumi, pentru care cauti argumente solide si prin care pornesti o dezbatere. Esenta criticii este politetea.

Inchipuiti-va ca doi se cearta la o masa cu cite o cafea in fata. Daca vine un huligan si incepe sa-l bata pe unul, partenerul de „cearta", in mod normal, ar trebui sa-i sara in ajutor. Pentru ca una e sa te certi civilizat, alta e sa-ti cari pumni. Or, exista in acest moment o frustrare incredibila, aceea ca nu se poate face critica adevarata, pentru ca tot timpul vine un neghiob si-i da un par in cap partenerului de discutii.

Tudor Giurgiu a gresit politic, nu a facut ce a promis ca va face inca de acum un an si actioneaza numai cind e impins de la spate. Peste cazul Culcer s-a trecut incredibil de usor, cind asta era subiectul, nu cine stie ce investitie mai mult sau mai putin intemeiata (lucrurile astea sint banale intr-o companie de televiziune). Si a se slabi cu „banii nostri, banii publici" („Jurnalul National" n-a urlat niciodata cind Nicolau isi batea joc de aceiasi bani ca sa-l umfle pe Nastase in sondaje). Dar s-au trezit niste „profesionisti" sa urle faliment, sa ceara socoteala, sa scrie pamflete de toate felurile si s-a dus dezbaterea pe apa simbetei.

Traian Basescu are pacate, indiscutabil, dar nu am vazut pina acum vreun pacat capital care sa justifice toata isteria iscata de persoana sau de personalitatea lui. Sint multe de dezbatut. Dar cind ai tot timpul marionete gata sa urle, sa „pamfleteze" impotriva lui, ti se ia de „critica". Tendinta fireasca ar fi sa-l aperi intii, ca sa-l critici civilizat dupa aceea, dupa ce il scoti din miinile agresorilor primitivi.

Gabriel Liiceanu e cel mai recent exemplu. Am foarte multe critici sa-i aduc, sa-i reprosez o utilizare a unei elite univoce in scopuri comerciale sau ideologice, am sa le reprosez celor din grupul sau un simt critic deosebit de slab. Dar nu pot s-o mai fac, cind vad ca diversi heideggerieni inventati se apuca sa flegmeze in aceeasi directie. Ma irita, pe de alta parte, si apararile exagerate care vin pentru Liiceanu, care numai neajutorat nu e. Ideea e ca nu ai ce apara cind cineva te scuipa. Poti sa dezminti scurt, sa-i dai in judecata si „la revedere". E ca si cum te-ai aseza la o bere sa discuti nuante cu cel care tocmai ti-a dat un par in cap.

Cam asta e situatia Romaniei de azi. In perioada interbelica a mai existat o inflorire fara precedent a pamfletului si nu s-a terminat bine. N-as vrea sa mai asist la acelasi soi de imbecilitate istorica. Avem o singura mare grija: sa ne protejam ringul nostru si sa boxam civilizat numai intre corzi. Diversiunea a ajuns principala arma a atacului in Romania. Spiritul critic dispare primul, e cel mai usor de anihilat, pentru ca exista strict prin exprimare individuala. Nu exista turme cu spirit critic.

Impotriva oricarei aparente, in Romania de azi nu se critica, nu se demonteaza argumente. Se fac doar asalturi mediatice dintr-o parte sau alta.