Jocul pervers de-a motiunea impotenta ascunde un paradox ce intareste ridicolul si inutilitatea Senatului. Ministrul Educatiei chiar ar trebui demis. Dar incompetentii se apara intre ei.

Cind Monica Macovei a fost lovita cu o motiune simpla votata de Senat, multi au fost cei care si-au facut cruce. Inclusiv eu. Atunci, spiritul de casta al celor care se simteau amenintati a functionat perfect. Ba chiar a fost condimentat si cu sobolania incercata de un senator ce a votat de doua ori, dupa cum au aratat imaginile si actele din timpul sedintei cu pricina. O conspiratie, la fel ca multe altele care se intimpla in lume, a primit aura de autenticitate printr-un simplu gest. Si daca i-am suspectat de prostie, de interese personale, de mirlanie politica pe cei care au sters cu ministrul Justitiei pe jos, a fost pe buna dreptate.

Dar un fapt mult mai grav inradacineaza toate aceste atribute intr-o obisnuinta maligna, intr-un joc pervers care iese definitiv din logica decentei si intra in cea a ridicolului. Suspiciunea e ucisa din fasa si certitudinea ineficientei institutionale a Senatului apare in toata hidosenia ei. Dupa motiunea anti-Macovei, senatorii au vazut ca nu au reusit demiterea ministrului ce se incapatineaza sa le controleze nu numai averile, dar si colegii de partid cu probleme la Parchet. Vax. Nu au reusit nimic. Curtea Constitutionala le-a negat visul roz in care Macovei era data afara in suturi din Guvern. Dar ce inteleg, in schimb, stimatii senatori? Ca daca tot le-a placut exercitiul inutil si pierderea de vreme, e timpul sa le repete.

Lipsa efectelor concrete a devenit sloganul lor de lupta. Si pentru a-l intari, se vor ascunde in spatele unei sfidari explicite. O motiune contra ministrului Educatiei, Mihail Hardau. Motiune care, chiar daca trece, nu va avea efecte. Este un fel de a spune: noi stim ca este un ministru prost, stim ca nu il putem da jos, dar ne place sa ne demonstram neputinta si sa o mai punem de-o sedinta fara rost. Iar cum actiunile fara sens nu ar mai fi la fel de penibile fara existenta unui paradox, acesta din urma a fost si el introdus in ecuatie. Hardau chiar trebuie sa plece. Pentru a vorbi doar de ultimul exemplu al incompetentei, sa ne amintim de faptul ca a pus in dezbatere publica proiectul de lege a invatamintului preuniversitar fara a se fi asigurat mai intii ca exista posibilitatea fizica de a fi pus in practica. Fara sa fi facut un studiu de fezabilitate, ministrul arata ca este gata sa se joace cu educatia unor generatii, dupa ureche.

Numai ca si ridicolul cu premeditare are un scop. La fel ca eunucii care aveau muschi, dar nu aveau functional obiectul muncii in harem, senatorii si ministrul Hardau s-au prins intr-un preludiu fara finalizare, in care singura placere este cea a indulcirii momentane a neputintei eterne. Pentru ca singuri vor exclama triumfator: „Fratilor, am infrint!".