Media, in toate formele lor, fac cotidian apologia informarii. Ne invita aproape amenintator sa credem intr-un zeu al cunoasterii minore caruia, daca nu-i inchinam zilnic atentia noastra, ni se spune ca-i pierdem bunavointa si cadem intr-un Ev Mediu personal. N-ai deschis televizorul pentru a lasa sa-ti picure in cap zumzetul obositor al realitatii, ei bine, ai sfeclit-o amice! Incercind in anumite zile sa scap de forma asta de dependenta fata de nimicurile guralive ale prezentului, evit lectura ziarelor, ma feresc de telecomanda ca dracul de tamiie si citesc. Intr-una din aceste zile am facut un bilant aproximativ al paginilor citite. In mod normal, ritmul meu de a citi dintr-o carte nu ma ajuta sa depasesc 30-40.000 de caractere pe ora. Care va sa zica citesc melceste. De fapt, citesc asa de incet pentru ca-mi place sa zabovesc in text ca un entomolog care se plimba printr-o padure si care in sufletul lui spera sa gaseasca ici, colo cite-o giza necunoscuta sau macar una pe care s-o recunoasca si sa se bucure c-o recunoaste. Ma asez uneori pe marginea unei fraze si o recitesc indelung, savurindu-i ritmul, seva, glasurile. Placerea asta nu mi-a dat-o niciodata un ecran. Oricit de adinca ar fi imaginea lui miscatoare, nu-mi ofera nicicind dispozitia pentru meditatie, pentru stat pe ginduri. Ecranele ma fac sa merg pe ginduri, cartile sa stau. Observatia atenta, soapta relevanta, mireasma firava a unei idei nu cresc in televizor. Ele survin in lectura urmata de conversatii, in statul impreuna in adincul unei prietenii, in spontaneitatea unei asocieri, in imaginea mentala a unui nor. Informatiile adevarate vin din bucuria tonica a infratirii mentale cu cei pe care-i respecti, morti sau vii.