In „Ziua" de luni, Ion Spinu reia acuzatiile de plagiat la adresa lui Gabriel Liiceanu. Mircea Dumitru, decanul Facultatii de Filosofie din Bucuresti, demonteaza logic alegatiile.

In urma cu doua saptamani, ziarul "Ziua" publica un articol al unui ziarist si poet scriitor din Craiova, dl. Ioan Spanu. In acest articol dl. Gabriel Liiceanu este acuzat ca l-a plagiat pe Martin Heidegger intr-una din Notele introductive care insoteste, in editia romaneasca aparuta in 1988 la Editura Politica in traducerea lui Thomas Kleininger si a lui Gabriel Liiceanu insusi, studiile din volumul lui Martin Heidegger, Repere pe drumul gandirii. Pe scurt: Liiceanu il plagiaza pe Heidegger intr-un text lamuritor care insoteste o traducere (facuta tot de Liiceanu) a unui text de Heidegger. Cand o acuzatie atat de grava este adusa aceluia care a transpus in limba romana piese esentiale din opera lui Heidegger, stabilindu-si pentru sine, in calitate de traducator si interpret al ganditorului german, un loc inconfundabil in cultura filosofica de la noi, iar acuzatia vizeaza chiar onestitatea si competenta sa profesionale in privinta exegezei heideggeriene, este firesc sa examinam cauza pastrandu-ne in limitele unei atitudini sceptice prudente. Desigur, nu vom spune din capul locului, inaintea unui examen atent al situatiei, ca o astfel de sustinere este incoerenta sau absurda. Iata de ce mi se pare rezonabil sa cercetam atent si nepartinitor fondul chestiunii si faptele incriminate.

Sunt doua intrebari principale care ghideaza o astfel de examinare. Prima: care sunt temeiurile autentice ale acuzatiei ca atare, daca exista in genere vreunele? Cat de valide sunt sustinerile ziaristului craiovean ca Gabriel Liiceanu il plagiaza pe Heidegger? Iar apoi, dar nu mai putin lipsit de importanta: care este competenta in domeniu a celui care lanseaza acuzatia? Este acesta capabil sa urmareasca si sa inteleaga un text si o argumentare care presupun un antrenament mental dificil si care cer ani indelungati de studiu intens si de acumulari?

Pentru a raspunde la prima intrebare, sa oferim cateva lamuriri cu privire la contextul in care apare piesa incriminata ca fiind un rapt stiintific.

Volumul Repere pe drumul gandirii cuprinde lucrari (in principal conferinte si prelegeri inaugurale) publicate de-a lungul unei perioade de 33 de ani (1928-1961). El a fost alcatuit de Heidegger insusi in anul 1967, cu gandul de a oferi o imagine a traseului sau de ganditor cu ajutorul unor piese reprezentative din diferite perioade ale gandirii sale. Este indeobste cunoscut de catre studiosii filosofiei ca lucrarile lui Heidegger sunt dificile sub raport conceptual si terminologic si tocmai de aceea, venind in sprijinul cititorilor romani, cei doi traducatori ai acestui volum au considerat ca sunt utile niste Note introductive succinte, care insotesc bucatile filosofice heideggeriene. In vederea alcatuirii acestor note, dl. Liiceanu utilizeaza atat o literatura exegetica secundara, alcatuita din lucrarile a 26 de autori, pe care ne-o prezinta in Nota asupra editiei, cat si scrierile lui Heidegger insusi aparute pana in acel an in Gesamtausgabe („Editia completa"). Dar de ce recurge Liiceanu, in redactarea propriilor Note introductive, la pasaje continute mai cu seama in volumele ce cuprindeau cursurile lui Heidegger? Pentru ca, asa cum ne spune cat se poate de clar domnia sa in Nota asupra editiei, „Notele introductive ... isi propun sa-l explice pe Heidegger cu ajutorul lui Heidegger insusi", iar pasajele selectate de Liiceanu din volumele ce cuprind cursurile lui Heidegger sunt extrem de clarificatoare.

Ce-i reproseaza, acum, ziaristul de la „Ziua" lui Gabriel Liiceanu? In rezumat aceasta: in Nota introductiva la textul heideggerian Despre esenta temeiului, Gabriel Liiceanu preia din capodopera hedeggeriana Fiinta si timp (1927) un pasaj, parafrazandu-l, fara sa marcheze aceasta prin folosirea ghilimelelor citarii.

O prima eroare factuala (si nu de interpretare!) a ziaristului de la "Ziua" este aceea ca pasajul in cauza nu apartine lucrarii Fiinta si timp, ci cursului Istoria conceptului de timp, sustinut de Heidegger la Marburg in semestrul de vara al anului 1925 si publicat in volumul 20 din Editia completa. Cum am remarcat deja, Liiceanu anunta in Nota asupra editiei, ca il va explica cititorului roman pe Heidegger cu ajutorul lui Heidegger insusi. Si exact ceea ce anunta face in Nota introductiva. Central pentru procesul de intelegere a scrierii Despre esenta temeiului este conceptul „faptul-de-a-fi-in-lume" (das In-der-Welt-sein) si, mai specific, relatia de continere spatiala „a-fi-in". Pentru explicitare, Liiceanu recurge la cursul din 1925, Istoria conceptului de timp („Editia completa" vol. 20) – pe care il citeaza in mod explicit la sfarsitul paragrafului in care da explicatia, in speta la pagina 59 din Repere pe drumul gandirii, sub sigla GA 20 (prescurtare pentru Gesamtausgabe vol.20). Fara sa aiba nici o intentie de a ascunde sursele bibliografice ale comentariilor explicative care insotesc textul tradus, G. Liiceanu rezuma paginile 212-214 din volumul 20 al Editiei complete si pentru aceasta mentioneaza la tot pasul termeni germani din textul lui Heidegger. Pentru cine intelege si poate sa vada clar dupa terminologia germana indicata la tot pasul in paranteze, nu este nici un dubiu ca cel care vorbeste tot timpul este Heidegger, si nu Liiceanu – iar pe parcursul acestui rezumat intesat de termenii lui Heidegger sunt reproduse si cele cateva exemple heideggeriene – incriminate in prezumtivul plagiat al lui Liiceanu - pentru „a-fi-in" ca raport de continere spatial: apa in pahar, haina in dulap, banca in sala de curs; apoi, prin extindere graduala, raportul de includere poate fi aplicat la scara intregului univers. Exemplul acesta, in care cel care ne vorbeste in fundal este Heidegger, reprodus ca atare in suita rezumatului de la pagina 212 a originalului, suna astfel: „...bancile sunt in sala de curs, sala de curs, in cladirea Universitatii, aceasta, in orasul Marburg, Marburg, in landul Hessen, in Germania, in Europa, pe Pamant, intr-un sistem solar, in spatiul cosmic, in lume." (Repere..., p. 58) Explicatiile rezumative ale lui Liiceanu continua cu aceeasi terminologie heideggeriana in germana reprodusa in paranteze. Paragraful se incheie cu o fraza concluziva de 10 randuri a lui Heidegger. Fraza este citata ca atare si ne este dezvaluita si sursa paragrafului in care Liiceanu il explica „pe Heidegger cu ajutorul lui Heidegger insusi": GA 20, p. 214. Ceea ce inseamna: Gesamtausgabe („Editia completa") vol. 20, p. 214. Volumul acesta este citat in continuare, frecvent, ca sursa a intregii Note explicative. Ei bine, frumos exemplu de plagiat! Investigatorului i se servesc pe tava toate elementele de identificare din care sunt preluate pasajele. Si in plus, chiar din autorul care este explicat prin propriile sale cuvinte.

Comentatorul din „Ziua", avand o legatura superficiala cu lucrarile lui Heidegger si cu intreaga exegeza hedeggeriana, nu are cum sa sesizeze ca exemplul care ilustreaza raportul spatial desemnat de "a-fi-in" (banca in sala de curs etc.) era redat dupa cursul Istoria conceptului de timp, care in Nota explicativa este citat prin trimiterea la volumul in care acest curs este publicat (Editia completa vol. 20; GA 20). Iar daca nu esti capabil sa urmaresti cu intelegere subiectul, desigur ca poti apela oricand la o ipoteza fantezista gata sa umple lacuna. Si asa se face ca acesta a crezut ca exemplul este parafrazat dupa un pasaj similar din Fiinta si timp, preluat de Heidegger insusi din cursul sau Istoria conceptului de timp.

Desigur, acelasi comentator, caruia - asa cum spuneam - nu vreau sa-i refuz a priori buna credinta si capacitatea de a intelege si de a urmari acest subiect, ar putea sa preseze in continuare cu o intrebare similara aceleia pe care o si ridica in articolul domniei sale din "Ziua". De ce nu foloseste, totusi, Gabriel Liiceanu ghilimelele citarii cand reda pasajul in cauza, indiferent din ce lucrare a lui Heidegger ar fi preluat acest pasaj? Pentru a-i raspunde sa ne uitam din nou cu atentie la ce spune pasajul incriminat si mai ales la modul in care este "pus in pagina" de catre dl. Liiceanu in nota sa introductiva.

In primul rand, ceea ce ne frapeaza este banalitatea constient cautata a acestor ilustrari hedeggeriene pentru raportul de spatialitate. Exemplele care apar in lucrari faimoase de filosofie, devenind prin aceasta ele insele faimoase locuri comune filosofice (sic!), nu sunt plagiabile. Redarea lor fara ghilimele asuma exact aceasta „banalitate" a lor, caracterul lor comun. Sa ne imaginam o clipa cum s-ar fi imbogatit cariera si imaginea lui G.Liiceanu (caci asta vizeaza in final orice plagiat) daca acesta ar fi avut intentia sa-si treaca in contul lui exemple de tipul „apa in pahar" sau „bancile in sala de curs". Acestea, fara contextul de gandire in care au fost create, nu au in sine nici o valoare filozofica. Iar ele sunt reproduse de G.Liiceanu tocmai cu contextul lor cu tot, cu autorul lor si cu sursa lor. Il intreb cu toata seriozitatea pe ziaristul de la „Ziua"si va adresez aceasta intrebare si d-voastra, celor care cititi aceste randuri. Sa presupunem ca scriu un eseu de logica filosofica in care tema in discutie este conceptul de adevar, iar contextul abordarii mele este delimitat de faimosul studiu al lui A. Tarski Conceptul de adevar in limbajele formalizate. Un exemplu canonic – adevarat folclor filosofic in zilele noastre – de la care porneste Tarski pentru a motiva forma riguroasa a definitiei conceptului de adevar este o umila ilustrare a ideii de propozitie adevarata intr-o limba naturala, anume > este o propozitie adevarata in limba romana daca si numai daca zapada este alba" (desigur, exemplul lui Tarski in original face trimitere la limba poloneza, iar mai tarziu, in traducere, la limba engleza). Credeti acum ca ori de cate ori as reda in eseul meu acest exemplu canonic as fi obligat sa folosesc in mod complet ghilimelele mentionarii pentru a-l cita la fiecare pas pe Tarski? Va socoti cineva care este competent si de buna credinta ca intr-un eseu in care eu vorbesc despre adevar folosind mijloacele lui Tarski as fi capabil sa pretind ca exemplul in cauza imi apartine, de vreme ce nu l-am inchis intre ghilimele si nu am facut o referire explicita la Tarski? O minima utilizare a principiului caritatii ma face sa cred ca nu pot avea astfel de cititori sau ca, privind lucrurile mai realist, in mod normal numarul lor este foarte redus.

Punerea in pagina a exemplului hedeggerian il scuteste, de asemenea, pe Gabriel Liiceanu de folosirea la tot pasul a ghilimelelor si il exonereaza de orice acuzatie de plagiat. Am vazut deja ca pasajul incriminat apare intr-o secventa interpretativa densa, cu mentionari si cu citari efective. Dar in aceeasi ordine de idei, trebuie spus in mod apasat ca e imposibil sa plagiezi un autor intr-un volum semnat de acel autor si intr-un text care-l explica pe acel autor prin acel autor si cu trimitere la lucrarea prin care autorul insusi se explica (in cazul de fata Editia completa vol. 20, in speta Prolegomene la istoria conceptului de timp). Nu trebuie uitat nici o clipa ca cele trei randuri continand exemplul lui Heidegger cu apa in pahar si bancile in sala de curs nu au aparut intr-un volum de sine statator, semnat de Gabriel Liiceanu. Rolul d-lui Liiceanu in Nota introductiva este strict didactic si, din capul locului, domnia sa isi declina orice pretentie de originalitate, declarand, asa cum am mai amintit de cateva ori, ca „il voi explica pe Heidegger cu ajutorul lui Heidegger insusi" (Heidegger, Repere pe drumul gandirii, p. 9).

In fine, daca fondul acuzatiilor care ii sunt aduse d-lui Liiceanu nu ar fi unul atat de grav, as spune ca intreaga chestiune creata de ziaristul nostru prin alegatiile domniei sale este ridicola. Orice plagiator are intentia, cum spuneam, de a-si spori opera prin insusirea ideilor sau a formularilor unui alt autor. Plagiatorul stie ca procedeul sau, fiind un furt intelectual, este lipsit de onestitate morala si profesionala si ca descoperirea raptului intelectual de catre cititorii sai va conduce la dezavuarea sa publica si-l va transforma pe plagiatorul dovedit in obiectul unei legitime suspiciuni generalizate asupra intregii sale opere si cariere stiintifice. Asa stand lucrurile, este cat se poate de rational ca atunci cand plagiaza, cand fura, un plagiator sa isi ascunda sursa. Or, in cazul pe care-l examinam aici, daca privim numai la fapte si lasam de-o parte orice alta motivatie care ar putea sa ne intunece judecata obiectiva, vedem ca exemplul incriminat, reprodus de Liiceanu din Heidegger, apare intr-un context in care Liiceanu face frecvente trimiteri textuale la lucrari ale lui Heidegger si in care este rezumata o argumentatie heideggeriana a carei sursa hedeiggeriana este citata pe tot parcursul notei explicative.

Il stiam capabil pe dl. Gabriel Liiceanu de multe fapte admirabile de cultura. Dar aici, dl. Liiceanu realizeaza, intr-adevar, imposibila performanta de a fi un plagiator care ne indica metodic si cu o acribie exemplara sursele complete ale plagiatului domniei sale. Sunt un profesor de logica si va pot spune ca am o anumita experienta in acest domeniu. Pana acum mi-era greu sa gasesc un caz in care ceva real poate sa fie exemplificarea unei contradictii in termeni. Ei bine, potrivit interpretarii ziaristului de la "Ziua", dl. Liiceanu este o instanta vie care exemplifica o imposibilitate semantica – un plagiator atat de prietenos si de transparent cu cititorii sai incat le dezvaluie acestora in mod complet si din prima clipa sursele plagiatului sau, cu trimiteri textuale, citari si tot dichisul. Nu-i asa, atunci, ca ne asteptam, in aceeasi logica, sa aflam ca exista celibatari casatoriti si criminali plini de compasiune si de iubire pentru victimele lor?

In sfarsit, cea de-a doua intrebare de la care porneau consideratiile mele asupra acestui prezumtiv caz de plagiat vizeaza competenta in domeniu si buna credinta a aceluia care lanseaza acuzatia. Se pune, asadar, intrebarea: cine este Ion Spanu si ce calificare profesionala are el in heideggeriologie? Ne-am astepta ca cineva care comenteaza cu atata siguranta performanta unui profesionist care a tradus peste 1600 de pagini din Heidegger, fixand terminologia codului heideggerian in romana, care l-a explicat pentru 15 generatii de studenti precum si pentru cititorii romani care au utilizat primele editii romanesti din Heidegger insotite de comentarii, sa aiba el insusi o competenta cel putin egala in domeniu. Nu am nici cea mai mica dorinta sa-l ofensez pe dl. Spanu, dar pentru a-i concede ca demersul la care s-a angajat este credibil, am dreptul sa stiu ce performante similare are in acest domeniu si vreau sa-i cunosc "scrisorile de recomandare". Ei bine, chiar daca nu-mi face placere s-o spun, trebuie sa-mi fac datoria fata de adevar si sa afirm ca desi lucrez de mai bine de doua decenii in invatamantul filosofic romanesc, numele acestui autor mi-a fost complet necunoscut pana in momentul declansarii acestei „polemici". Numele domniei sale nu figureaza nici macar in dreptul unei singure lucrari de filosofie, cat de mici, care sa fi atras atentia comunitatii specialistilor domeniului. In aceste conditii mi-e foarte greu sa accept ca domnia sa ar putea sa depaseasca simplul nivel al formularii unor alegatii si sa arbitreze intr-o chestiune care reclama o profesionalizare aparte. Cat priveste buna credinta, ma scutesc de sarcina de a mai face vreun comentariu si va las pe d-voastra, cititorii, sa judecati singuri.