Incornoratii

„In fata vietii, oamenii se comporta precum in Italia sotii fata de neveste: dornici de a le considera credincioase, desi sunt siguri de contrariu."
(Giacomo Leopardi) E inutil sa va grabiti a-mi reprosa ca nu e o tema filosofica, pentru ca eu o sa va raspund astfel: tot ceea ce tine de realitate, chiar si de inchipuire, este obiect de interes al „stiintei stiintelor", cum o numea David Armenius. Nu stiu cine m-ar arunca degraba la index cu constiinta impacata, ca a scapat de un clevetitor obraznic. As prefera si eu sa traiesc in paradisul celor ce n-au a-si reprosa nimic, nici nu se tem de infidelitate, si care vecuiesc in tihna alaturi de femeia lor ca Adam cu Eva, in lipsa de orice alternativa. Practica sociala dovedeste existenta unei realitati pe care e caraghios sa o mai consideram irelevanta ori periferica. Pentru cei foarte incruntati in intransigenta lor etica, nu voi formula eu vreo intrebare, dar ii voi ruga sa raspunda la aceea pe care a pus-o Iisus evreilor ce se-agitau sa lapideze femeia adultera: voi n-ati facut in inima voastra ceva asemanator? Din cate stiu eu, nimeni n-a mai dat cu piatra. Eu nu numai ca nu dau cu piatra, dar deplang faptul ca societatile noastre moderne n-au inventat o biata institutie care sa-i reprezinte pe incornorati, care sper ca in media sociala constituie o minoritate, dar nu cred ca una dintre cele putin relevante statistic. Pur si simplu e jenant sa inventariezi numarul incornoratilor, pentru ca acestia ar da orice sa nu se stie, sa nu stie nici macar ei, daca tot s-a ajuns ca faptul sa se fi intamplat. Ei, saracii (poate, noi saracii), corcituri iesite din femela rationala si falnicul bovideu, nu au beneficiat de un profet, n-au o secta a lor, nu au un partid politic, nici macar un club, unde sa se poata intalni din cand in cand la cate un colocviu lucrativ, care sa le ia pietrele de pe inima si petele de rusine de pe coarne.
In ce ma priveste, sustin cu vehementa infiintarea macar a unei Asociatii a Incornoratilor Anonimi, cu intalniri evident secrete in prima faza, pana cand se vor obisnui cu ideea ca n-ai ce face; tine si asta de o practica sociala, si daca vrem ca lumea sa mearga inainte cu bunele si relele ei, cu cele de cinste si cele rusinoase laolalta, trebuie sa admitem ca odata si-odata ne poate veni si noua randul.

---

Despre autor: