Cel mai frumos compliment care mi-a fost facut, ca scriitor, a fost cel al fetei mele Sandra. Nu stiu cum, intr-un moment mai pretios decat o mana de diamante, acela de a ma pierde in discutii despre arta cu fata mea, venind vorba despre filme si carti, i-am povestit filmul „Voyageur sans bagage" facut dupa piesa lui Jean Anouilh pe care tocmai il vazusem la TV5 si despre care incepusem sa scriu aici.
Evident, nu imi mai aduc aminte exact cum i l-am descris: cu lux de amanunte sau nu, amplificand unele scene iesite din comun, sarind peste altele, scotand in relief jocul unuia sau al altuia dintre actori, arta rostirii replicilor, inceputul sau finalul, profunzimea literara a unei banale stiri de presa si mai stiu eu ce. Cert este ca i-am deschis apetitul pentru acest film si apoi, am facut tot posibilul sa-l vada si ea. Asa ca, dupa ce am urmarit data de redifuzare pe TV5, l-am imprimat pe caseta video, apoi l-am digitalizat, l-am copiat pe un disc si in cele din urma i l-am dat sa-l vada si ea „cand o avea timp".
Dupa o vreme, a venit vorba din nou despre „Voyageur sans bagage", mi-a spus ca a apucat sa-l vada si ea. Am intrebat-o daca l-a inteles, glumeam, si apoi daca i-a placut. Raspunsul pe care mi l-am dat este „cel mai frumos compliment care mi-a fost facut", cu atat mai mult cu cat venea de la cineva care n-avea in cap ideea de a ma complimenta, care e zgarcit cu vorbele atunci cand vine vorba despre „opera" mea literara si care, dincolo de orice, asemenea oricarui copil bun, nu incearca sa ascunda adevarul sub mici sau mari ipocrizii: „Mi-a placut, dar parca mai frumos mi l-ai povestit tu", mi-a zis. Am ras, mai mult ca sa-mi ascund emotia. Provocata nu atat de cuvintele ei surprinzatoare, cat de faptul ca descopeream intempestiv ca fata mea nu mai este un copil (pentru mine inca ramane). Plecand de aici, aveam sa observ ca un sambure de manierism exista si in sensibilitatea ei, de parca ar fi posibil ca asta sa se transmita genetic.Despre mine am spus de mai multe ori ca, in existenta mea artistica, sunt un manierist. In sensul descris de Gustav Rene Hocke care vorbea despre alti manieristi celebri din secolul al XVI-lea cand acesta a inflorit, artisti care au exaltat fantezia si imaginatia in locul realismului, cum ar fi Marino, Gongora, Cervantes, Shakespeare, Bosch si altii. Ei au transformat imaginatia in acea „amabilis insania", nebunia placuta despre care vorbea si Horatiu. Caragiale scria intr-o schita despre o oarecare Zita care era frumoasa in fotografie "dar s-o vezi natur"! Spre deosebire de el, ca estetica, eu spun, Zita e frumoasa in realitate (natur), "dar s-o vezi in fotografie"!
Fac in acest fel elogiul "nebuniei", al fanteziei, al inspiratiei, al oximoronului, in detrimentul realitatii. Fac elogiul unei realitati care este artistica doar sub forta imaginatiei. Dincolo de imaginatie totul este tern. Chiar si un film. De aceea, arta povestitorului devine mai interesanta decat povestea insasi. Si, probabil, daca ar fi s-o cred pe fata mea, sunt un bun povestitor.