Prin aminarea euroalegerilor, imaginea lui Tariceanu redevine ce-a fost. Cea a unui premier si politician care se razgindeste la fiecare pas, din care lipseste insa inocenta pe care o mai inspira pe vremea cind se ocupa doar de guvernare.

Sint deja citeva luni bune, cam de prin toamna anului trecut, de cind Tariceanu a schimbat haina de premier al Romaniei cu cea de razboinic al PNL. Operatiunea avea pe moment rostul ei. Ruptura provocata de actualii fruntasi ai PLD trebuia gestionata cumva. Prin atacul insistent la baza partidului, echipa Stolo-Stoica ameninta nu atit guvernul Tariceanu, sau nu in primul rind, cit leadershipul politic al premierului. Postul sau de la Palatul Victoria, cum s-a vazut si ulterior, era asigurat prin alte mecanisme si protejat de alte interese. Sub amenintarea anticipatelor, cu exceptia PD, nici un alt partid parlamentar nu-si dorea, cum nu-si doreste nici azi, caderea Executivului. In schimb, pentru Tariceanu replierea pe pozitia de lider autoritar al PNL devenise o urgenta. Problema avea sa fie rezolvata, macar partial. Congresul din ianuarie l-a relegitimat ca sef peste liberali, pozitie intarita si de relativul insucces al platformistilor in a crea un partid alternativa. Avea Tariceanu nevoie de mai mult? Recapitulind istoria prim-ministeriatului sau, punctata de razboaie regulate mai mult sau mai putin vizibile cu Palatul Cotroceni, o schimbare majora de strategie parea de neevitat. Premierul-bun-incasator trebuia sa devina altceva. Raspunsul a fost dat. Premierul urma sa intre pe terenul de joc al presedintelui si sa-i raspunda cu aceeasi moneda. Tariceanu trebuia sa-si merite numele si sa-l transforme in renume. Cum de la Basescu nu erau de asteptat, in continuare, decit atacuri, fiind deja un adversar previzibil, schimbarea la fata a lui Tariceanu nu putea trece neobservata devenind chiar un fel de surpriza. Campania de rebranding a premierului capatase si un slogan: „De la egal la egal cu Basescu". Jucator contra jucator. Strategia parea sa functioneze. Daca inainte premierul prefera sa nu comenteze, de la un moment dat incepe sa dea replici, ba chiar din ce in ce mai acide. Zimbetul devine rictus, ironia usoara se transforma in acuza explicita. Noua platforma ii permite chiar sa dicteze agenda disputei sau macar sa-i schimbe directia. Opinia publica remarca schimbarea si pare s-o accepte. Tariceanu nu cistiga puncte, dar incepe sa limiteze din pagube. „Razboiul palatelor" devine marca noului regim, inlocuind-o cu succes pe cea a „presedintelui-jucator".

Numai ca, din motive ce ne scapa deocamdata, Calin Popescu Tariceanu mai schimba o data macazul si din capitan al echipei adverse presedintelui tine sa devina arbitru. Decizia vine ca urmare a unei intimplari care pare sa-i fi luat mintile. E vorba despre lansarea de catre PSD a procedurii de suspendare a lui Basescu. De frica sa nu-i confiste Geoana adversarul, Tariceanu face miscarea gresita de a se plasa deasupra noii sale conditii, pentru a face, de fapt, din nou figuratie. Vazindu-se exclus de la masa, in loc s-o rastoarne cum ar fi facut un jucator precum Basescu, pentru a relua partida dupa alte reguli, Tariceanu se-apuca de cirtit. Cere noilor tabere sa renunte la razboi sau macar sa-l amine de dragul „intereselor majore ale tarii". Cine sa-l creada insa? Daca raminea acel Tariceanu din prima parte a mandatului, stoicul incasator al neastimparatului Basescu, ar fi fost macar coerent cu el insusi. Asa insa miscarea premierului nu denota decit o vesnica deruta. Premierul s-a intins mai mult decit i-a permis plapuma si ne-a furnizat o noua dovada de inconsistenta. Si parca pentru a spulbera si ultima farima de incertitudine, renunta si la arbitraj, trecind brusc in terenul PSD. Anunta aminarea euroalegerilor, adica exact ce cere si-si doreste partidul lui Geoana. Ce cistiga premierul din acest nou balet? Practic nimic. Tariceanu n-are ce recupera in sondaje pina in toamna, in schimb imaginea sa redevine ce-a fost, cea a unui premier si politician care se razgindeste la fiecare pas, mai putin inocenta pe care o mai inspira pe vremea cind se ocupa doar de guvernare.