Sase simturi. Sase crime cu iz romanesc. Sase episoade din „Serviciul omoruri", film in regia lui Valentin Hotea pe TVR incepind din toamna. Sase intilniri cu banalitatea ucigatoare.

Ideea.

Am gasit undeva replica asta: „Intr-o zi am fost odihnit si am gasit pur si simplu ideea". Nu eram asa de odihnit incit sa uit ca m-am inspirat din „Decalogul" lui Kieslowski, ca mod de ordonare a povestilor. Daca in „Decalogul" avem Cele Zece Porunci, aici avem cele sase simturi. Cinci plus cel „de-al saselea simt".

Care porunca a lui Kieslowski a fost mai misto?

Cea cu... e proaspata in mintea mea fiindca tocmai am filmat-o si eu pe cea cu taximetristul, deci, cea cu „Sa nu ucizi!". Modul acela frust, fara inflorituri, dar cu mare grija.

Hotea la ce simt este?

La tactil. Bun, noi nu facem analize medicale, cum functioneaza simturile. Este un pretext pentru a povesti despre natura umana. Personajul pentru tactil este o femeie cu un handicap, este nevazatoare si face masaj la domiciliul clientului.

Se termina prost?

Se rezolva problemele. Vorbim despre decese.

Pentru atita horror era nevoie de inspiratie din realitate?

Cel mai greu mi-a venit tocmai sa ma documentez. Dupa ce mi-a venit ideea, odihnit, a trebuit sa ma obosesc si am mers la politie. Acolo am descoperit ca tot ceea ce stiam eu din ziare sau din filme nu are legatura cu realitatea. Sa dau un exemplu... credeam ca cei de la Criminalistica sint dumnezeii cazurilor. Or, nu este asa. O parte a leului o are si criminalistul, cei de la directia Omoruri, procurorul si el o are. Am aflat cum merg procedurile, conform legislatiei.

Dar tocmai prejudecatile sint producatoare de fictiune.

Bun, tot fictiune facem, dar eu m-as simti penibil sa ma dau ceea ce nu sint. Nu am de ce sa fac filme ŕ la americaine, cind noi sintem ŕ la roumain aici. Mai ales in Bucurestiul asta. Am descoperit pas cu pas cum decurge in realitate anchetarea unei crime. Se ia totul la puricat si mi-am dat seama ca e destula „carne" si asa, cunoscind toate procedurile de ancheta. Noi nu mergem nici pe miza misterului, gen Agatha Christie, sa aflam cine e criminalul. Nu, noi stim cine e criminalul, aici am fost curajosi, problema e cum s-a ajuns, de ce s-a ajuns acolo, care este linia aia subtire dintre viata si moarte. Crimele noastre sint niste scapari de sub control, intimplari in legitima aparare. Linga noi si acum sta acum un specialist serviciului Omoruri de la Politia Capitalei. Scenariile trec pe la el, ne spune unde gresim, ne da sugestii cum ar trebui sa se intimple lucrurile. De exemplu, am avut la primul episod decesul unui copil. Noi am zis... „a cazut pe stinga si a fost descoperit dupa ore". El ne-a zis... „bun, machiajul trebuie facut asa, cu nuantele astea, puneti-i niste zgirieturi ici-colo".

Si politistul chiar vine?

Da. Si politistii chiar au fost mirati ca noi i-am intrebat. Ne-au spus: „De cite ori e vreun film din asta, ne uitam cinci minute, vedem ca oamenii nu se pricep, inchidem televizorul". De obicei nu sint intrebati si de aceea isi dau seama imediat de calitatea productiei, de faptul ca crima nu e ca-n realitate.