Scoala de critica si istorie literara romaneasca are multe nume de prima importanta care sunt legate de cenaclul si revista clujeana "Echinox". Ion Simut (n. 1954), oradean prin nastere, este unul dintre ele, scrisul lui adaugand acestei scoli literare ardelene de prestigiu, moralitate si responsabilitate. Ca mai toti autorii de carti critice, Ion Simut este universitar si, in acelasi timp, slujitor devotat al revistei "Familia" din Oradea, revista care transmite cultural, prin tinuta "aristocrata" si tonul intelectual, mesaje limpezi nedistorsionate si precizari de prestigiu. Cronicile literare pe care Ion Simut le publica in revista "Romania literara", sunt si ele o parte coerenta si consistenta a operei unuia dintre cei mai valorosi cronicari (imi este drag cuvantul) de azi, ai literaturii noastre.
As vrea tare mult sa incepem dialogul cu Oradea, oras in care (nici eu nu stiu de ce), n-am fost niciodata.
Nu pot fi decat subiectiv. Oradea se afla la 35 de kilometri fata de satul meu natal, Hotar, situat in zona fostului raion Alesd, dupa vechea impartire administrativa. Este orasul in care am urmat timp de cinci ani, din 1968 pana in 1973, Liceul Pedagogic "Iosif Vulcan", botezat cu acest nume chiar in perioada mea de studii. Aici am luat cunostinta de aparitia revistei "Familia" si am devenit cititorul ei statornic de atunci. Aici am vazut, in toamna lui 1968, deci chiar in primul meu an de liceu, deasupra chioscului de ziare pe langa care treceam zilnic, in drumul de la scoala spre internat, inscriptia publicitara "Cititi Romania literara!" si de atunci, de la primele numere, am inceput sa cumpar si sa citesc saptamanal "Romania literara". Stateam in clasa in ultima banca si in spatele meu se aduna de-a lungul unui trimestru (cum era atunci impartit anul scolar) un teanc de reviste si de carti, pe care imi era foarte greu sa le duc acasa cu trenul, intr-un bagaj mare si greu. Am si acum colectia completa a "Romaniei literare" din anii 1968-1973. Dupa recomandarile criticilor ei imi cumparam, in limita posibilitatilor, si-mi cumpaneam foarte bine alegerile, cartile de literatura romana contemporana. Imi amintesc cat de greu imi procuram - pentru ca se vindeau foarte repede - mai ales volumele de poezii ale Anei Blandiana, Nichita Stanescu si Marin Sorescu. Antologia de autor "Unghi" a acestuia din urma mi-a adus-o profesorul meu de matematica, Boris Belicciu, producandu-mi o mare bucurie, pe care nu am uitat-o nici azi. Prin urmare, Oradea este locul miraculos unde am invatat sa iubesc literatura romana contemporana. Venisem mare cititor de Eminescu (aveam aproape in permanenta la mine o editie bibliofila tiparita in 1959 sau 1960), Cosbuc (din care stiam cateva zeci de poezii pe de rost), Rebreanu si Sadoveanu si plecam la Cluj initiat in poezia contemporana, iubitor de Doinas, Dimov, Stanescu, Sorescu, Blandiana, Mircea Ivanescu si cunoscator impatimit al prozei lui Banulescu, Breban si Buzura. "Iarna barbatilor" e un volum pentru care am facut o pasiune speciala.
Ai facut studentia la Cluj, si bineinteles, in biobibliografia ta nu lipseste revista "Echinox".
In 1974, cand am ajuns eu la Cluj, cenaclul si revista "Echinox" beneficiau de prestigiul pe care l-au dat Eugen Uricaru, Adrian Popescu, Horia Badescu, Ion Mircea, Dinu Flamand, Petru Poanta, Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic. Ultimii trei patronau in continuare si inceputurile noastre, ale noilor veniti, cum patronasera si debutul promotiilor anterioare. Eu am fost coleg de an cu Ioan Grosan, Viorel Muresan, Lucian Perta si Radu G. Teposu. "Contemporani" cu noi, studenti la filosofie, erau Ion Muresan si Marta Petreu, iar la Drept, Emil Hurezeanu, putin mai tineri. La cenaclu erau activi poetii din promotiile imediat anterioare: Aurel Pantea, Ioan Moldovan, Augustin Pop, Mircea Petean, Ion Cristofor. La redactie ne intalneam cu ei, ne intalneam cu cei trei conducatori de revista si de cenaclu si cu criticii Stefan Borbčly, Gheorghe Perian, Virgil Podoaba, care se apropiau de absolvire.
Ai colaborat asiduu la "Echinox"?
Eram atat de legat de revista, incat nu-mi imaginam ca se va intampla ca ea sa apara vreodata fara colaborarea mea. Cenaclul si revista au fost pentru toti ucenicii o scoala extrem de importanta in formarea noastra literara, facandu-ne sa imbinam fericit boema moderata cu biblioteca. Seminariile se desfasurau uneori ca un cenaclu. Indeplineam munca in redactie cu toate corvezile ei, inclusiv editoriale, grupaje tematice, interviuri, acoperirea rubricilor, corectura si difuzare.
Am absolvit Facultatea de Filologie in 1978 si am continuat sa colaborez cu un fel de disperare nepotolita pana prin 1982. Ma apropiasem intre timp de "Familia" si de "Steaua", asa ca aveam alternative de supravietuire culturala. Eram profesor de franceza la tara, chiar in satul meu natal, din 1978 pana in 1986. Cand am fost angajat ca redactor la revista oradeana, in octombrie 1986, incheiam o perioada de tranzitie, in biografia mea, de nesiguranta a viitorului pe care orice tanar o traieste cu o foarte mare tensiune a asteptarii. La Editura Cartea Romaneasca asteptam aparitia unei carti despre literatura romana contemporana, carte care nu a mai aparut niciodata si nici nu regret. Ar fi fost a doua mea carte. Nu era ceva implinit, dar atunci mizam foarte mult pe ea. Nejustificat de mult.
Ai debutat in 1982 cu "Diferenta specifica", un titlu incitant.
E o sintagma lovinesciana. Prin ea se semnala faptul ca datoria criticului este sa sesizeze diferenta specifica a unei opere si sa o puna in valoare in ochii cititorului. Un critic incapabil sa reliefeze specificul, personalitatea, amprenta stilistica a unui scriitor si-a gresit menirea sau s-a instrainat de adevarata lui misiune. Titlul insemna o racordare programatica la principiile lovinesciene. De altfel, "Echinoxul" se situa pe filiera nobila a gruparii de la "Sburatorul" si a Cercului literar de la Sibiu. Aveam o declarata solidaritate cu Radu Stanca (revendicat ca precursor de catre Ion Vartic), Stefan Aug. Doinas, I. Negoitescu, Cornel Regman, Nicolae Balota si sentimentele erau reciproce.
Critica, istorie literara, eseu, publicistica - sunt preocupari constante si vizibile. Care iti este totusi cea mai proprie?
Eseist, in sensul propriu al cuvantului, nu sunt, in felul unor Alexandru Paleologu sau Nicolae Balota. Lumea foloseste acest cuvant intr-o acceptie foarte larga, mai mult pentru a face un compliment interlocutorului. Aproape toti scriitorii nostri contemporani ar vrea sa fie considerati si eseisti, desi nu sunt. Publicist iarasi nu sunt, in sensul profesionist si cotidian al acestui cuvant. Domeniul meu de competenta (cum se cere sa fie precizat in documentele universitare) se afla - imi place sa cred - la interferenta criticii cu istoria literara, doua preocupari imposibil de despartit. Ma simt dator sa spun ceva semnificativ si despre Mircea Dinescu, si despre Tudor Arghezi, si despre Adrian Popescu, si despre Camil Petrescu, si despre Matei Visniec sau Mircea Cartarescu, si despre Miron Costin sau Dimitrie Cantemir. Ca sa fiu sincer si exact, domeniul meu de competenta as vrea sa fie considerat literatura romana a secolului XX. E mult? E putin? Nu stiu. Dar in acest spatiu cultural ma simt cel mai acasa.
Trebuie sa-ti respect precizarea si sa admit si eu ca esti intr-adevar unul din competentii domeniului.
Ai ingrijit multe editii, ai scris prefete. Ce ai adus aici din structura ardeleana?
Eu cred ca toti ingrijitorii de editii sunt, in principiu, ardeleni prin seriozitatea restituirilor si a reeditarilor, o munca foarte complexa, care presupune sacrificiu de sine. Nu trebuie sa te pui in evidenta pe tine, care esti un simplu intermediar intre textul clasic, editor si cititor. In acest domeniu e nevoie de fidelitate fata de textul originar, onestitate, corectitudine filologica, ordine in note si comentarii. E mare nevoie de ducerea gandului sau a proiectului pana la capat.
Intr-adevar, istoricul literar se sacrifica pe sine! Este actul critic unul moral, responsabil, in literatura romana de azi?
Actul critic veritabil nu poate fi decat moral si responsabil. Ce ne deruteaza este pierderea autoritatii oficiului critic. S-a intamplat o schimbare de stafeta intre generatiile de critici. Eram obisnuiti cu Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Lucian Raicu, Gabriel Dimisianu, care acum nu mai scriu cronica literara. Continua sa scrie Alex. Stefanescu, Irina Petras, Cornel Ungureanu, s-a impus in prim-plan Dan C. Mihailescu, sunt atent la ce scriu si cum scriu Stefan Borbely, Nicolae Barna, Marian Victor Buciu, Mircea A. Diaconu, au aparut si se afirma nume noi de cronicari literari: Tudorel Urian, Daniel Cristea-Enache, Simona Sora, Teodora Dumitru, Antonio Patras, Marius Mihet, Bogdan Cretu, Andrei Terian, Mihai Iovanel, Doris Mironescu - sunt numai cateva dintre numele in care am deplina incredere. Critica pe care o practica ei e morala si responsabila.
Te-ai impotmolit deseori in prejudecati?
Inclin sa cred ca nu. Dar cred ca ar fi mai onest sa spun ca nu stiu cand mi s-a intamplat asta. Daca mi s-a intamplat... E si aceea o prejudecata, de care, din orgoliu, nu scapa nimeni: prejudecata ca nu ai prejudecati. E mai bine ca un critic sa aiba postjudecati, sa aprecieze dupa ce stie ceva, nu inainte.
De ce nu se mai citeste literatura romana? Este coplesita de rivalitatea literaturii straine?
Refacerea increderii cititorului roman in scriitorul roman e un proces indelungat. Cand un roman va avea, in mod spontan si fara prejudecati, suficienta incredere in alt roman, fie el meserias, fie intelectual, atunci un cititor roman va avea incredere deplina, in mod spontan si fara prejudecati, in scriitorul roman.
Amara si lucida observatie!
Am totusi impresia ca suntem pe o panta ascendenta a redobandirii acestei increderi. Aici, mai mult decat critica literara din ziare si reviste, un rol important il au editurile, prin curajul promovarii literaturii romane, si televiziunile, prin programul de stimulare a lecturii.
Este multa dezordine in literatura momentului? Plutim in confuzie?
Nu mai mult decat altadata! Confuzie in perceperea valorilor actualitatii a existat in orice secventa a prezentului din trecut, daca ne plasam la nivelul cititorului obisnuit. Dar, pentru Titu Maiorescu, in anii 1870-1880, nu exista confuzie, criticul de la "Junimea" stia care sunt valorile literare ale prezentului sau. Pentru E. Lovinescu, in anii 1920-1935, cand se nastea literatura noastra moderna, nu exista confuzie, criticul de la cenaclul "Sburatorul" stia care sunt valorile noii literaturi. Pentru Nicolae Manolescu, in anii 1965-1985, de asemenea nu exista confuzie. Noi preluam un tablou limpezit al valorilor si nu stim acum carui critic din prezent sa dam credit pentru a iesi din confuzie. Nu-i mai putin adevarat ca exista perioade prelungite de tranzitie, cand ierarhiile se tulbura. De la nivelul anului 1950 probabil ca perspectiva tuturor, inclusiv a lui G. Calinescu, era foarte confuza. Noi nu cred ca am ajuns astazi la nivelul anului 1965, cand lucrurile incepeau sa se limpezeasca vertiginos in teritoriul literaturii. Mai avem putin... "Iesim noi cumva la lumina" - vorba lui Iona din piesa lui Marin Sorescu, un Iona prins in burta chitului cum suntem noi sufocati in burta prezentului si a economiei de piata. Nu avem perspectiva si nici nu stim sa ne plasam cum ar trebui, pentru a ne crea perspectiva de care avem nevoie.
Ion Simut, spune te rog, cu sinceritate: mai este o instanta criticul literar?
Este o instanta, dar nu mai are autoritatea de altadata. Credibilitatea criticului literar din revista este mult diminuata de concurenta mass-media. Sunt sigur ca recomandarea unei carti de catre fotbalistul nostru international Adrian Mutu, la un post de televiziune, ar avea mult mai mare succes decat recomandarea profesorului universitar de la Cluj Mircea Muthu sau a oricui altcuiva, recomandare facuta tot la un post de televiziune.
Un Adrian Mutu care sa-l recomande spre exemplu pe... Wittgenstein. Cine stie? Nu ma mira sa se recurga si la asemenea gen de recomandari.
Pe asta se si bazeaza industria publicitatii cand face marile vedete promotoare ale unor produse. Din pacate, cartea nu este un produs oarecare, posibil a fi promovata in orice conditii. Dar interferenta cartii cu televiziunea nu este deloc de neglijat, ca efect pozitiv. Lumea citeste, totusi... Criza lecturii poate fi surmontata.
Cum a fost experienta Dictionarului scriitorilor romani, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi si Aurel Sasu, cum ati trait-o, cum v-a influentat?
Eu am fost unul dintre cei 60 de colaboratori ai dictionarului, un personaj oarecare dintr-un colectiv. Eram profesor acasa la mine, la tara, si aceasta misiune m-a ajutat sa supravietuiesc cultural. Aveam in sarcina sa redactez articole despre prozatori interbelici minori si despre cativa scriitori contemporani. Imi amintesc ca am pierdut cateva luni pana am reusit sa citesc proza lui Corneliu Leu si a lui Francisc Munteanu; despre fiecare trebuia sa scriu o pagina si jumatate dactilografiata. Abia dupa 1990, cand a fost revizuita lista initiala, am primit ca misiune sa scriu despre scriitori mai importanti, cum sunt Bujor Nedelcovici si Paul Goma. Dar aceste obligatii, pe care mi le-am asumat din moment ce am acceptat sa fac parte din acest colectiv, m-au invatat disciplina conciziei si a limpezimii in interpretare si economia informatiei esentiale de istorie literara.
Schiteaza te rog un "portret" empatic al revistei "Familia" si cum se "comporta" ea printre celelalte reviste actuale?
Revista "Familia" este batrana doamna in peisajul publicistic actual. Are o tinuta aristocratica, o demnitate intelectuala si o discretie a opiniei, pe care nu le pot aprecia decat adevaratii cunoscatori ai traditiei. Nu sunt tocmai potrivite cu ceea ce se cere acum pe piata. Dar tocmai aceasta decenta o particularizeaza.
Presupunand ca cititorul roman nu este o specie care a disparut de tot, defineste-l cu un singur cuvint.
Blazat.
Dar scriitorul roman?
Un aventurier al textului - victima sigura a economiei de piata.
La scriitor ai folosit doua cuvinte: aventurier si victima.