Scriu acest text in ziua in care Gabriel García Márquez implineste 80 de ani. S-a oprit din scris, dar lectia pe care a dat-o lumii a fost deja primita.

De altfel, 2007 e un an plin de aniversari pentru marele columbian: 60 de ani de la publicarea primei sale proze, 40 de ani de la aparitia „Veacului de singuratate" - o carte care a facut istorie in literatura mondiala si s-a vindut, pina acum, in peste 30 de milioane de exemplare -, 25 de ani de la primirea Nobelului pentru Literatura. In intreaga lume, din Canada pina in Africa de Sud si din Japonia pina in Israel, admiratorii l-au sarbatorit cu lecturi publice maraton. Nu stiti cum sint acestea? De pilda, in Spania, zeci de personalitati au citit in public cite un sfert de ora sau cite sapte pagini fiecare, unul dupa altul, din „Un veac de singuratate" pina au terminat cartea. Primul lector a fost chiar vicepremierul Spaniei, Maria Tereza Fernandez de la Vega - cu un asemenea nume nu ai voie sa nu-l iubesti pe Márquez. Dinsa a fost, deci, cea care a citit: „Multi ani dupa aceea, cind se afla in fata plutonului de executie, colonelul Aureliano Buendía si-a amintit de acea dupa-amiaza indepartata cind tatal lui l-a dus sa-i arate gheata". Ce fraza magnifica! Pentru mine, insa, aceasta sarbatorire si, mai ales, amploarea ei mondiala reprezinta celebrarea unui fel de a privi lumea, a unui fel de a povesti ceea ce traim si, mai ales, a unui fel de ne aminti ceea ce am trait. Succesul planetar al lui Márquez e succesul planetar al unei filosofii care valorizeaza suprem forta marturiei subiective. Inainte de a deveni celebru ca romancier, Gabriel García Márquez a fost jurnalist, fiind ani intregi corespondent prin lumea larga al unor publicatii

sud-americane. De fapt, el nu a renuntat niciodata la jurnalism, chiar si din culmea gloriei care i-a asigurat nemurirea literara García Márquez a continuat sa fie aproape de presa, a fost chiar patron al unui saptaminal columbian in a carui viata redactionala se implica direct si constant. Jurnalismul sau nu era deloc diferit de literatura sa. Si avea mare succes, pentru ca era un jurnalism perfect adaptat stilului jurnalistic sud-american, raspunzind direct cererii consumatorului de presa latin.

Exista anumite culturi sau, daca vreti, anumite tipuri de psihologie colectiva care cer un anumit tip de presa. La noi, imediat dupa 1990, toata lumea si-a anuntat atasamentul la standardul presei obiective, echidistante, care livreaza informatie pura si care desparte clar stirea de comentariu. BBC, „Frankfurter Allgemeine" sau „Financial Times" au fost asumate ca modele. Asa trebuie sa fie, ne-am spus cu totii, pentru ca asa e in tarile in care libertatea dubleaza prosperitatea. La aproape 20 de ani de atunci, constatam ca toate produsele de presa care au facut succes si au supravietuit prestigios in Romania dovedesc contrariul. Obiectivitatea nu ne iese, echidistanta nu se intimpla. Si adaug, nici nu trebuie sa ne iasa. De ce ne-ar iesi?

Obstinatia cu care unii facatori de presa cauta echilibrul, independenta deplina, obiectivitatea pura mi se pare ipocrita, in cazul multora, sau utopica, in cazul fericit al celor minati de buna-credinta. Cred ca o asemenea presa nu e posibila in Romania si, mai mult, nu cred ca este dezirabila. Nu e posibila, pentru ca firea noastra (latina, bizantina, corcita, balcanica - numiti-o cum vreti) nu ne lasa sa livram informatie pura deoarece nu ne lasa sa o percepem in acest fel. La noi, totul se traieste instantaneu, se consuma cu pasiune spontana, credintele si, cind e cazul, comenzile se executa pe loc. Apoi, am impresia ca nimeni nu vrea, de fapt, o astfel de presa. Vad frenezia consumatorilor de presa si imi dau seama ca oamenii au nevoie de informatii cel putin la fel de mult cum au nevoie sa li se confirme convingerile, parerile, intuitiile. In conditiile unei prese libere, in care exista pe taraba sau pe ecran absolut toate directiile posibile, cred ca aparitia unei voci care exprima programatic neangajarea este inutila. Ceea ce trebuie sa pastram cu orice pret este libertatea de exprimare a optiunilor, a punctelor de vedere, diversitatea maxima a perspectivelor. Romania produce si, mai mult, are nevoie de un jurnalism latin, sangvin si emotional, de un jurnalism in care talentul musteste si inteligenta ataca briliant. Standardul saxon, reprimarea oricarei respiratii personale si redactarea seaca nu se cauta si nici nu are de ce sa se caute in Romania. De altfel, o lectura constanta a presei britanice, de pilda, ne arata ca dogoarea sudului pasional strapunge raceala nordului si nu invers. Tari care cultivau o presa obiectiva, retinuta in exprimari si dedicata faptului nud au, acum, un peisaj media mult mai aproape de nebunia colorata a sudului.

Pledez pentru ceva firesc. Pledez pentru o presa in care retorica seduce si se afirma, stralucitor, opinia, in care se infrunta convingeri si se dezbat perspective. Asta, ma grabesc sa spun, nu inseamna o presa mincinoasa. Márquez ne arata ca suprematia subiectivitatii nu inseamna deloc minciuna ci, dimpotriva, inseamna adevar. Un adevar cu care noi toti traim in suflet, chiar daca, ici, colo, cite un jurnalist fanatizat de obiectivitate isi face bine meseria.