Ma obsedeaza chestiunea verificarii cotidiene. Ea imi arata ca adevarul (veritas) este o problema de susceptibilitate psihologica, si nu de competenta cognitiva. Zilnic verificam o mie de fleacuri, dar de ce? Omul e fiinta verificatoare (veritatem facere), in sensul ca produce adevarul inlaturind suspiciunea si intronind siguranta. Psihologic, nu avem incredere decit in oamenii carora le-am verificat in timp caracterul. Verifici ca sa risipesti suspiciunea apriorica cu care iti intimpini semenii. Un om verificat e cel care nu mai reprezinta un pericol. De aceea, orice institutie isi verifica angajatii, dupa cum vecinii de bloc se verifica intre ei. A sti ce hram porti - deprinderea spontana de a-l intui pe semenul din fata ta - arata ca verificatul e forma spontana de manifestare a vigilentei umane. A sta de veghe supraveghind e totuna cu a verifica. Tocmai de aceea adevarul tine cu precadere de vigilenta si de suspiciune, si abia apoi de cunoastere.


Problema e ca, oriunde ti-ai indrepta privirea, dai peste deprinderea verificatului. Axiologic, orice valoare - frumosul, autenticul, veritabilul, originalul - trebuie supusa mai intii verificarii. Dar si gnoseologic, lucrurile stau aidoma: in stiinte, verificarea ipotezelor este o exigenta implacabila. A cunoaste inseamna a selecta ipotezele prin verificarea lor.