Romancierul se considera victima unei conspiratii, pusa la cale de la Paris, in 1990, si spune asta in volumul 4 al memoriilor sale aparute la Polirom.

Breban crede ca imparte aceeasi soartacu Eugen Simion si cu Fanus Neagu. Nicolae Breban reia marea rafuiala cu cei care il contesta sau nu-i acorda locul pe care el insusi crede ca l-ar merita in cultura romana actuala. In cel de-al patrulea volum al memoriilor sale, „Sensul vietii", romancierul se considera tradat de fostii sai prieteni si victima unei conspiratii puse la cale in 1990, la Paris, de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca impreuna cu Gabriel Liiceanu, care ar fi alcatuit atunci liste cu dezirabili si indezirabili in cultura romana. Breban se declara retrospectiv marginalizat de GDS si de organul sau de presa, revista „22", o marginalizare careia, noteaza memorialistul, i-au mai cazut victime „E. Simion, Valeriu Cristea, M. Sorescu sau Fanus Neagu." Ceea ce memorialistul uita sa scrie e ca pe atunci toti cei pe care ii citeaza ca „marginalizati" s-au regrupat, alegind explicit tabara Ion Iliescu, aflata la putere, spre deosebire de GDS si de revista „22", care au intrat in opozitie.

Tradat de tinerii colaboratori

Nicolae Breban isi aminteste, totusi, ca atunci cind el s-a intors de la Paris, prietenul sau, pe atunci, Andrei Plesu, ajuns ministru al Culturii, i-a incredintat conducerea revistei „Contemporanul". Noul director al saptaminalului le ofera citorva tineri pe atunci critici, Ioan Buduca, Radu G. Teposu si Al. Cistelecan, o pagina intreaga din revista, pe care acestia o abandoneaza in grup citeva luni mai tirziu, pentru a da ascultare „ordinelor" venite de la Paris. Or, lucrurile stau putin altfel. Teposu si Buduca au deschis propria lor revista „Cuvintul" si pur si simplu nu mai aveau cind sa scrie saptaminal si la hebdomadarul condus de Breban. Si chiar daca ar fi putut scrie la doua reviste simultan, ca orientare nu mai era posibil. Scotind „Cuvintul" si asumindu-l pe fondatorul interbelic al revistei, Nae Ionescu, cei doi critici literari nu mai aveau cum semna si in „Contemporanul - ideea europeana", revista lui Breban. Romancierul isi platea pe atunci diverse datorii in editorialele sale, elogiindu-i pe generalul Plesita si pe Cornel Burtica pentru comportamentul lor din perioada ceausista fata de persoana lui.

Iliescu „pe care il stimam"

De unde i se trage lui Nicolae Breban slabiciunea personala fata de Ion Iliescu? Memorialistul povesteste ca la o sedinta la sediul de partid de la Iasi, el si prim-secretarul Ion Iliescu s-au lansat „in critici directe la adresa sotiei sefului statului". In aceeasi zi, romancierul a lansat la Iasi „Bunavestire". Se va mai intilni apoi cu Ion Iliescu, pe vremea cind acesta ajunsese „la ape" si a incercat sa-l revada in 1988, cind Ion Iliescu conducea Editura Tehnica. Dupa Revolutie, Breban se duce sa-l felicite pe Ion Iliescu, anticipind alegerea sa in functia de sef al statului, dar, afirma memorialistul, refuza avansurile politice ale acestuia. Adica oferta de a deveni senator pe listele FSN. Breban de azi il acuza pe Iliescu pentru incapacitatea sa de a intelege ca proprietatile trebuie restituite, dar nu pare deloc revoltat impotriva rolului sau activ in mineriadele lui Miron Cozma.

Acelasi Breban e convins ca daca Iliescu nu ar fi ocupat un rol de prim-plan de la bun inceput, ar fi avut o cu totul alta cariera politica, mult mai buna. Oricum, chiar daca il critica, memorialistul scrie ca il stimeaza si azi pe Ion Iliescu.

Liiceanu - „un veleitar literar"

Acesta e marele cal de bataie al memorialistului, care vede in autorul „Apelului catre lichele" pe cel care a dat tonul marii „vinatori de vrajitoare" care a urmat dupa 1989. Liiceanu, care a trecut de la observatia societatii la militantism politic, si-a ratat vocatia de filosof, e de parere Breban, care taxeaza cartile publicate de Liiceanu drept „cartulii" ale unui „veleitar literar".

Si chiar daca nu-i neaga meritele pentru ceea ce a facut la Humanitas, dimpotriva, ii acorda calificativul „excelent", romancierul nu-i iarta filosofului ca s-a amestecat in contingentul politicii, in loc sa ramina la distanta de asemenea pasiuni. Or, de dragul demonstratiei anti-Liiceanu, Nicolae Breban ignora ca experienta sa politica din timpul comunismului nu l-a lecuit definitiv, ci ca el insusi a incercat sa relanseze PNTCD, dupa iesirea din Parlament a acestui partid.

O falsa victima

Incercind sa induca ideea ca ar fi victima unei conspiratii liiceniste, memorialistul minimalizeaza sau chiar trece sub tacere anumite lucruri. Dupa 1990, Nicolae Breban a devenit directorul unei reviste, „Contemporanul", cu care a facut ce a vrut, dar fara succes. Chiar daca a fost refuzat de Humanitas, i-au aparut la alte edituri toate cartile pe care a vrut sa le publice: romane, eseuri, memorialistica, primite indeobste favorabil de critica de intimpinare. A fost vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor in perioada in care Uniunea era condusa de Eugen Uricaru. Din pacate pentru el, scriitorul de mare succes care a fost Nicolae Breban pina in 1989 nu si-a mai gasit drumul spre cititori dupa aceea. Incit romancierul inventeaza o noua Putere, care incearca sa-l puna la index, ca in perioada sa de glorie.