Scenariul constitutional a rezervat la noi Premierului rolul de „jucator", iar Presedintelui pe cel de „arbitru-moderator". Aceasta distributie nu a putut fi niciodata respectata in intregime. Ea a fost incalcata de toate formulele politice carora electoratul le-a incredintat mandatul de guvernare, pana in prezent. E drept, fiecare in felul sau si cu consecinte politice diferite.
In varianta guvernarilor PSD, Ion Iliescu a adaugat peste sortul si tricoul de „cavaler al fluierului", mantia „magului politic", stapan al alchimiei secrete care transforma plumbul cenusiu al guvernarii in aurul atat de ravnit al Puterii, in ciuda erorilor umane, a reactiilor adverse ale opozitiei si a dezastrului social-economic spre care lin aluneca tara. O mantie invizibila pentru Petre Roman, care, adulat de tribune s-a crezut singurul jucator de pe teren, cu „valoare internationala". Iluzia l-a costat, iar dupa prima repriza meciul a fost brutal intrerupt, chiar in Piata Universitatii, de catre „autoritati", sprijinite de grupuri largi de „sustinatori", dotati de „federatie" cu lanturi si bate. Distribuit, in actul doi, in rolul Premierului, Nicolae Vacaroiu a jucat, e drept, dar numai dupa cum i s-a cantat. Imaginea generala a fost aceea a unui jucator fericit sa urmeze indicatiile tehnice ale „arbitrului-antrenor". La urma-urmei nu-i nimic rau in a fi fericit si a-i face si pe altii la fel, daca din treaba asta castiga toata lumea! Toata lumea, adica noi si-ai nostri, se intelege! Distribuit ceva mai tirziu in acelasi rol, Adrian Nastase a avut ambitia sa fie jucator, nu doar pe taramul „tehnic" al atit de profitabilelor „aranjamente guvernamentale", ci si pe plan politic. Incalcand distributia de roluri care facea din Presedintele Iliescu singurul „jucator politic autorizat", Nastase a angajat primul „razboi al palatelor" din recenta noastra istorie constitutionala. Cu rezultatul pe care-l cunoastem! A distrus ceva din esafodajul politic al „parintelui sau politic", pe care pentru un moment si-a facut iluzia ca l-ar putea trimite in „rotonda pensionarilor", din Cismigiu, fara sa bage de seama ca in felul acesta isi taie nu doar craca de sub picioare, ci ditai copacul, cu radacini cu tot! Administratia Constantinescu a fost cea care a incercat sa fie cel mai aproape de datele scenariului.
Ea s-a izbit, insa, de grave dificultati cind a bagat de seama ca „echipa Iliescu", la plecarea din Palatul Cotroceni luase si fluierul, nu numai cartile cu numerele de telefon de la Palatul Victoria. Cand a vrut sa fluiere in ofsaid pe cineva, toti s-au facut ca nu-l aud! Ca rezultat, nu i-a mai ramas decat sa-si imbranceasca afara din teren premierii care jucau aiurea atit mingiile politice, cat si pe cele economice. A sfarsit numind capitan un jucator de la alta echipa, „amator" intr-ale politicii, singurul care a facut ceva treaba si cu care s-a putut intelege. Mai mult decit „Arbitru", Presedintele Constantinescu a fost obligat de imprejurari sa fie si „pompier-depanator de urgenta", devenind la randul lui, prin aceasta, un „jucator".
Actualul cuplul de solisti ai piesei cu titlul „Guvernarea la romani" s-a asezat pe scena stramb, de la inceput. Pretentia Presedintelui, transformata rapid in realitate, de a fi „arbitru-jucator" a parut la inceput dificil de inteles pentru echipa guvernamentala a Premierului Tariceanu, ca si pentru partidele din Coalitia DA. Pana sa se lamureasca incotro bate Presedintele, Premierul s-a apucat sa joace, ce era de jucat, pe tabla de decizii guvernamentale, adica sa redirectioneze avantaje si resurse economice, cat mai grase, catre vedetele din propria echipa. Daca ar fi avut la indemana doua terenuri diferite, fiecare cu portile si mingiile lui, e posibil ca aceasta sa fi fost cea mai linistita guvernare din istoria politicii noastre post-decembriste. Din pacate pentru cele doua echipe, ele au descoperit ca au de impartit acelasi teren si nu au la indemana decit o singura mingie! In ciuda faptului ca faceau parte din acelasi club, s-au vazut obligate sa joace una impotriva celeilalte! Rezultatul cel mai putin asteptat al acestei situatii este ca Presedintele-jucator a inceput sa aiba o concurenta serioasa din partea Premierului-prezidential. Calin Popescu Tariceanu face consultari politice cu toate partidele spectrului parlamentar pentru a stabili prioritatile si masurile de urgenta ale guvernarii. El devine arbitru si cheama la ratiune jucatorii, inclusiv pe Presedinte, pentru a le aduce aminte ca n-au voie sa rateze penaltiul pentru „alegerile europene". Tot el aduce aminte opozitiei ca are nu doar dreptul de a critica politicile guvernamentale, ci si obligatia de a sprijini realizarea calendarului politic de care depinde asezarea noastra in Europa. In vremea aceasta, Presedintele pare atat de fascinat de scaunul si rolul Premierului, incit, dis de dimineata, in loc sa deschida biroul de la Cotroceni, baga cheia in broasca de la Victoria, prezidand o sedinta oarecare de Guvern pentru a le spune ministrilor sa ministerieze.
Concluzia pe care cei mai multi observatori ai fenomenului nostru politic o trag, din aceasta ciudata redistributie de roluri, este ca, daca mai era ceva de stricat din precarele noastre constructii institutionale, falnic botezate „Democratie", atunci mandatul acesta de guvernare a stricat pana la capat. Eu, dimpotriva, sunt tentat sa cred ca daca mai era ceva de stricat din „putreziciunea clasei noastre politice", lucrul nu putea fi implinit fara ajutorul si conditiile ideale create de aberatiile cadrului nostru constitutional si legal.