Stricatorii de limba beneficiaza, in Romania, de eterna amnistie. Pe zi ce trece, limba stramosilor este tot mai stalcita, deteriorata, sub privegherea si cu largul concurs al radioului si televiziunilor. Datorita lipsei complete de reactie a audiovizualului, singurul for capabil sa promoveze, cu ceva sansa dupa anii de scoala, corectitudinea gramaticala, fiecare face ce vrea si zice cum ii place si-l taie capul. Oare conu’ Ralu Filip n-ar trebui sa reactioneze? Organul ce-l conduce (mereu ezit sa-l numesc, spre a nu confunda, Doamne fereste, CNA cu CNAS ori CNSAS...) urmareste cu strasnica atentiune tot soiul de incalcari ale reglumentelor, ramanand complet inert la promovarea si generalizarea, prin audiovizual, a inculturii stricatoare de limba. Sumedenie de nazbatii capata, prin tolerare si proliferare, statut (ilegal) de norma. Si cand, in sfarsit, prostia devine prea de tot evidenta, degeaba o mai arati cu degetul, fiindca-i mult prea tarziu: s-a incuibat in limba. Cine mai pronunta azi o anumita categorie de nume proprii accentuand corect? Ciubotáriu a devenit Ciubotaríu, Gradináru, Gradinaríu, Pescáru, Pescaríu s.a.m.d. Fenomenul porneste dintr-o buna intentie compromisa de lipsa stiintei de carte: incercarea de a vorbi mai ingrijit. Deplasarea accentului pe penultima silaba a unui diftong inexistent lasa impresia unei exprimari... mai elevate si mai „domnesti", tot asa cum lui Jupan Dumitrache i se parea mai „de oras" vorbulita „cremenal" fata de „criminal". Nici o lege a evolutiei fonetice, nici un temei de istorie a limbii nu justifica tampa schimbare de accent; o explica doar dorinta incultului de a parea „mai" stiutor de carte. Daca doar o saptamana-doua radioul si televiziunea ar fi atras atentia asupra flagrantei lipse de corectitudine si, pe post, s-ar fi difuzat doar formele nominale nepervertite, prostia nu s-ar mai fi labartat. Acum, e prea tarziu! Numele proprii ale romanilor nu mai suna precum ni le-au lasat stramosii, fiindca manelistii gramaticii le-au rasucit dupa mintea lor putina si... tenace. Mai nou, a aparut alt fenomen pur si simplu idiot: „ca si". Nu se mai spune „alb ca varul", ci „alb ca si varul." De ce? Dintr-o pudica frica de cacofonii. Sigur ca suna ca dracu’ „lucrez ca contabil" si, in astfel de cazuri, introducerea unui si - tampon (de care propozitia n-are nici o nevoie) devine tolerabila. Dar de ce „lucrez ca si bucatar"? Uitati-va, in manuale, care-i rostul lui si intr-o propozitie! Ascultati cum se vorbeste in Parlamentul Romaniei si veti constata cat de repede tampenia a prins – pentru simplul motiv ca o persoana nesigura pe ceea ce (mai) stie adopta grabnic „noutatile" ce l-ar putea aduce in preajma vorbirii „elevate". Astept ca, in transmisiile sportive, numele fotbalistului Kaka sa devina... Ka-si-ka! Alta boacana: numeralul saptesprezece a devenit, la Radio Bucuresti, saptisprezece. Probabil ca detinatorii patentului (utilizat si la TV) au urmat nu sapte clase elementare, ci sapti! Ce sa mai spunem despre ora doisprezece? Dac-ar fi statornici in nestiinta lor penibila, cei ce spun „ora doisprezece" in loc de „ora douasprezece" ar trebui sa spuna si „ora doi" in loc de „ora doua"... A lucrat si sus-semnatul la Radio si la Tv. Atunci cand intervievatul stalcea gramatica, fie ca-l opream si-l inregistram din nou, fie ca – in cazul transmisiei directe – strecuram in fraza urmatoare o formulare asemanatoare pronuntata corect, cu evidenta si apasata intentie de a avertiza ascultatorul ca alta-i forma recomandata de gramatica limbii romane. Dar cui ii mai pasa, astazi, cu adevarat de starea limbii romane?