Acum citeva zile am pomenit intr-o cronica tv de numele lui Julian Barnes, unul dintre scriitorii mei preferati, care a avut intre 1979 si 1986 o cronica permanenta de televiziune in „Statesman" si „New Observer". In 1989 a fost invitat de Bob Gottlieb, redactor-sef la ,,New Yorker’’, sa devina corespondent al revistei in Anglia. Barnes, care era destul de satul de presa, a fost cam retinut initial in fata propunerii lui Gottlieb, dar a cedat in final unui argument extrem de interesant. Ideea redactorului-sef de la ,,New Yorker’’ era ca, fiind nevoit sa scrie cadentat despre propria sa tara, Barnes „va fi nevoit sa caste ochii".

Si-atunci, ca o iluminare, Barnes a realizat ca postura de corespondent strain in propria tara e una plina de invataminte. E un soi de exercitiu spiritual de tip nou, un fel de participare prin retragere, o forma metodica de dislocare din propriul status. Ca exercitiu de descentrare din sine, parte a programului de antrenament pentru noua sa slujba, Barnes a pornit de la o observatie foarte interesanta. In timpul Jocurilor Olimpice de la Los Angeles, in timpul defilarii rituale a sportivilor, postul de televiziune ABC dadea coordonatele tarilor din care proveneau delegatiile olimpice si o scurta evaluare comparativa a teritoriilor lor in raport cu cel al unor state americane. Pakistanul era o tara din Asia de Sud-Est al carei teritoriu era echivalent cu dublul statului Montana, Romania (237.000 km2) e o tara din Europa de Est de trei ori mai mica decit statul Texas, iar Anglia (244. 000 de km2), tarisoara lui, are un teritoriu egal ca dimensiune cu statul Oregon

(255. 000 km2). Distantarea de genul acesta mi s-ar parea o forma buna de terapie. Ar fi interesant sa privim macar o vreme la televiziunile romanesti ca si cum am fi polonezi.