Ce ne invata audientele?

Probabil ca divortul lui Petre Roman, ma rog, fuga lui de acasa, adica, pe romaneste, stirea ca Roman are o amanta, a facut recordul de audienta in Romania de dupa "lovitutia" din 1989, apropiindu-se mult de succesul mediac al "lovitutiei" insasi, care se stie, a batut toate recordurile mondiale de audienta. Nici ziua de 11 septembrie cu stirea ei nr. 1 n-a facut audienta amantlacului lui Petre Roman. Ce invatam din asta? Avem ceva de invatat?
Prima "stire" (cu audienta zero, la ora la care vorbim) ar fi aceea proasta: daca am fi civilizati si noi, leii presei din Balcani, n-am transforma viata intima a nimanui in stire.
Dar englezii, cu Diana lor?
Ei, da, leii presei din Insula, n-au a ne da lectii. Ei sunt campionii absoluti la gaura cheii.
Stirea cea buna e asta de mai sus: nu am inventat noi gaura de la cheie, nici altele.
Dar de invatat avem cate ceva. Mai intai, ca suntem responsabili de faptul ca o chestie ori alta are audiente mai mari. Audientele vorbesc, in cifrele lor reci, despre cum suntem. Ca mentalitate, s-ar prea putea sa fim ingrozitori. E de groaza ce ne place si ce ne hraneste curiozitatea. Religia noastra numeste asta ca fiind conditia noastra dupa cadere, pacatosenia noastra. In lumea obisnuita a cotidianului sa zicem ca ar fi doar vicii mentale. Dar cine formeaza mentalul nostru? Totul. Toate. Si biologia. Si cultura. Si parintii. Si scoala. Si presa. Drept pentru care noi, cei care punem seminte pe ogorul hartiei, fie ea si virtuala, cum a devenit azi, cu televiziunile, nu avem cum sa nu avem decat responsabilitatea informatiei. Nimic nu educa mai profund decat informatia. In orice caz, ceea ce ne-am obisnuit sa numim educatie nu educa fara informatie, nu educa deloc.
Stirea, asadar, este fruct al unei alegeri dintr-un ocean de alegeri posibile. De ce alegem sa alegem numai stirile ce hranesc curiozitati joase? Pentru ca au audienta. De ce alegem audienta? Pentru ca ne aflam intr-o afacere numita profit. De ce alegem profitul? Pentru ca sa avem continuitate in acest joc de alegeri dupa alegeri care este presa. Restul e scoala, restul e viata. Si, totusi...
Ceva profund neclar nemultumeste pe toata lumea. De ce coboram, coboram? De ce nu mai si urcam? Dar n-am urcat niciodata? Cand? Cum? Prin religii? Nu avem oportunitati sa urcam si prin jocul social numit presa?
Intrebarile acestea sunt miezul unei dezbateri pe care nu o facem. Asocierile noastre profesionale, care au a fi parlamentele noastre, au datoria sa autoreglementeze cat vom mai cobori, cum vom mai si urca.

---

Despre autor: