Nu mi-as fi dat pe fata aceasta slabiciune daca nu as fi citit in ziarele de saptamanile trecute ca muzica interpretata de Dona Dumitru Siminica a ajuns laudata in revista "Vogue", respectiv in "New York Times". Primul gand a fost de placuta consternare: va sa zica Occidentul mai are gust si rafinament, mai cabulipseste lucruri subtiri...
Pentru ca Dona Siminica a fost un muzicant rafinat. Am avut prilejul sa-l ascult in tinerete, pe la inceputul anilor '70, cantand la fostul restaurant Opera de la Podul Elefterie. Pe atunci, spre deosebire de cei de seama mea, nu aveam atractie pentru Beatles, Rolling Stones sau pentru formatiile de acelasi gen.
Dona Siminica nu avea infatisarea tipica a guristului obez si rubicond, cocosat adesea sub povara acordeonului. Era suplu, de vreo 50 de ani, imbracat netipator. Canta la restaurantul Opera, intre altele, "La salul cel negru", o bucata veche de aproape doua sute de ani, la origine o poveste prelucrata literar de Puskin, care luase cunostinta de ea in timpul surghiunului sau basarabean, la Chisinau.
Vocea lui Siminica era cu totul iesita din comun. Avea "gugustiuc" in gat si obtinea un efect vocal pe care tenorii venetieni din epoca lui Vivaldi il dobandeau doar printr-o operatie de mutilare corporala. La Siminica, orchestratia si acompaniamentul erau pe masura: un tempo ce desfide graba, cu unduioase introduceri lungi si leganate falduri orientale. O muzichie cu radacini in Anton Pann si Ucenescu ("Pe pod pe la Spiridon", "Amor-amoras, vedea-te-as calugaras" "Bordeias, bordei, bordei"), adica in cantecul de lume sau de petrecere care ne-a fost cea dintai muzica "usoara", trasa din isonul bisericesc bizantin, pe cand exista chiar un repertoriu de "manele ce se canta la masa mitropolitului"...
Dona Siminica nu provenea din familie de lautari, fiind mai intai un fel de ispravnic de constructii. A inceput sa se produca, ca "amator", abia in anii '50 ai secolului trecut. Apoi a venit consacrarea. Una discreta. In vara lui 1986, pe cand asteptam pe cineva care intarzia, in statia - pe atunci - de tramvai din coltul strazii Hristo Botez cu Piata Rosetti, a trecut prin dreptul meu un dric cu cai mascati cum nu mai vazusem de mult, urmat de preot in odajdii si de un cortegiu funerar. Citind numele de pe cruce, am inteles ca Dona Dumitru Siminica plecase crestineste pe ultimul drum.
Au ramas de pe urma lui inregistrari cu cantece superbe, aproape uitate, necunoscute celor tineri, precum "Inel, inel de aur", "Cand toca la Radu Voda", "Afara e-ntuneric", "Mosule, te-as intreba" - toate din folclorul bucurestean - sau vechi cantece populare romanesti - "Foaie verde, trei smicele", "Cine are fata mare" - interpretate rafinat, nuantat, in stilul sau unic din care Siminica nu a facut maniera.
Dona Siminica si-a avut si are pana in ziua de azi un public al sau restrans si ales. Faima i-a venit postum si meritat, razbatand, asa cum spuneam, pana in "Vogue" si "New York Times". Nu este prima oara cand Strainatatea ne atrage atentia asupra lucrurilor noastre cu adevarat originale si vii. Ma intreb ce le-ar putea sugera ciocoilor nostri intelectuali cantecele lui Dona Siminica? Nimic altceva decat mitocanie mahalageasca si orientalism perimat.