M-am intrebat, nu doar o data, cum ar arata acum oamenii daca ar fi avut, din vechime, privilegiul sa strabata distantele atit de repede cum o facem noi, cu ajutorul avioanelor.

Daca s-ar fi putut deplasa in urma cu citeva mii de ani precum azi, cred ca metisajul intins pe citeva milenii ar fi omogenizat aratarea umana. Nu stiu cum am fi aratat, nu stiu care ar fi fost contributia fiecarei rase la formula finala, la aspectul rezultat din acest creuzet. Nu discut cadrele acestei utopii antropomorfe, nu duc mai departe gindurile. Sigur, istoria ar fi fost alta, posibilitatea calatoriei rapide, a cunoasterii nemijlocite intre oameni din toate partile pamintului ar fi facut razboaiele mai rare, poate. Coloniile n-ar mai fi existat asa cum au fost (si mai sint) consemnate de istorie. Da, ar fi fost o cu totul alta lume. Cum am mai spus, nu stiu cum ar fi aratat omul in sensul generic, nu pot banui trasaturile acelei rase unice. Dar pot sa va spun ca, in opinia mea, in imaginatia mea, scriitorii ar fi aratat ca V.S. Naipaul.

Caci pentru autorul de astazi lumea este nu doar accesibila (asa e pentru mai toti!), ci, mai mult, lumea e la indemina biografiei sale. Viata lui e o geografie cu trasaturi omenesti. Un indian din Caraibe care locuieste la Londra si scrie despre colonii, ce poate fi mai straniu pentru experienta unui scriitor, pentru genetica lui sufleteasca?

Naipaul este un cetatean al lumii cum foarte multi ne-am dori sa fim. Si, prin cartea de astazi, chiar avem acces la un pasaport nepretuit.