Caragiale nu stia sa faca politica

Pana cand nu i-am citit proza, recunosc cu nejustificata intarziere, Mircea Ghitulescu era pentru mine numai un foarte bun critic de teatru, ale carui cronici, eseuri, intampinari, comentarii, s.a.m.d., le citisem sporadic, dar cu atentie, si (trebuie sa recunosc), cu bucuria descoperirii unei zone artistice, pe care o traiam mai mult umoral, empatic. Totusi, printre cuvinte si fraze, imi dadeam seama ca, dincolo de aceasta febrila si frenetica iubire fata de teatru, exista si un scriitor de valoare: Mircea Ghitulescu.
"Istoria Literaturii Dramatice Romanesti, 1900-2000), aparuta in 2000, a primit nu mai putin de patru premii: al Uniunii Scriitorilor, al Academiei, al Ministerului Culturii si Cultelor si al Sctiunii de Critica-Uniter. In 1982, romanul "Omul de nisip" a primit premiul Uniunii Scriitorilor, iar Wiener Walzer, un roman exceptional, comentat cu entuziasm de critica literara, a fost rasplatit in 1999 cu premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti. "Istoria spectacolului" (2005) a fost si ea rasplatita cu premiul Uniunii Scriitorilor.
Desi Mircea Ghitulescu spune cu amara-ironie - lucida ca "vremea romanului a trecut" (cel putin in Romania), in ceea ce-l priveste, merg pe semnul vizibil lasat pana acum de proza lui, si, abia astept sa-i citesc un nou roman.
Mircea Ghitulescu, care este dupa tine cea mai frumoasa definitie care s-a dat teatrului?
Cea mai frumoasa inseamna cea mai cuprinzatoare pentru ca teatrul este de necuprins de la variatele forme de expresie corporala pana la teatrul verbal. In acest sens, tot Aristotel ramane imbatabil. Sigur, el a scris despre tragedie (partea de comedie a ars la Manastirea Autun din sudul Frantei, cum frumos ne amageste Eco in Numele trandafirului), dar este o mereu folositoare imagine a spectacolului de teatru, care, spune invatatul, prezinta oameni in actiune cu scopul de a provoca, prin mila si frica, starea de catharsis purificator. Nu-i asa ca are dreptate in modul cel mai primitiv cu putinta?
Ar fi o idiotenie, o enormitate din parte-mi, sa-l contrazic tocmai pe marele Aristotel.
Astazi, dupa ce iesi de la un film de groaza in Piata Romana, nu rasufli usurat ca nu te afli in acel cosmar din care tocmai ai iesit si ca poti sa bei o bere peste drum. Iata ce inseamna catharsis - purificare prin teatru pe intelesul tuturor.
Astept si o definitie a ta.
Cu adevarat, cea mai buna definitie a teatrului este aceea pe care o formulezi tu insuti. Eu cred ca omul este o fiinta avida sa vada ce stie deja. Privirea aruncata in oglinda teatrului il ajuta sa se detaseze exact atat cat este nevoie pentru a verifica ce anume stie. Am citat cu aproximatie din Cartea cu artisti. Curiozitatea de a vedea ceea ce stii este un viciu ce include forme extreme de comportament, de la iubire la gelozie, precum si cele mai variate forme de narcisism, de la caseta video in care te vezi dansand la o nunta sau calatorind in Italia, pana la cultul pentru propria colectie de poze.
Cand ai citit prima piesa de teatru si cand ai vazut pentru prima oara o piesa de teatru?
Prima piesa vazuta a fost prima piesa citita: ,,Intriga si iubire" apoi ,,Hotii" de Schiller pe care le citeam cu nesat in vacantele de vara, piese care, astazi, mi se par copii nemtesti insuportabile, dupa Shakespeare. Probabil ca faceam din lectura un mare spectacol pentru ca nu-mi amintesc sa mai fi citit vreodata ceva cu atata placere si intensitate. Participarea la un spectacol adevarat era mult mai complicata pe vremea adolescentei noastre decat astazi, mai ales daca nu erai bine plasat geografic. Imi amintesc ca am citit in Gazeta literara (actuala Romania literara) o piesa scurta de Ion Baiesu si mi-am zis ca pot sa scriu si eu asa ceva. Astfel ca din lipsa de spectacole am inceput sa scriu teatru obsedat de Ionesco, nu de Baiesu care ramane totusi un un autor de explorat spre deosebire de Ionesco. Pana la urma, prima piesa vazuta a fost prima piesa scrisa: Plansul in local interzis. Era cat pe-aci sa debutez cu un volum de teatru intr-un set al scriitorilor studenti de la Revista Echinox din Cluj, pregatita de Editura Dacia. Din pacate, Tezele din iulie 1971 mi-au expulzat volumul din tipografie si dramaturgia a ramas o amintire. Am avut noroc in viata pentru ca primul spectacol adevarat pe care l-am vazut ramane unul dintre cele mai bune spectacole romanesti dintotdeauna: Caligula de Albert Camus, la Teatrul National din Cluj prin anul 1968, in regia lui Vlad Mugur, cu Silvia Popovici si George Motoi in rolul titular.
Intr-adevar, o mare sansa vederea unui asemenea spectacol! As vrea, acum, sa te aduc pe drumul propriei literaturi, mai precis al prozei. Asistam cumva la o "explozie" a romanului?
Nu am senzatia defel ca asistam la o "explozie" a romanului poate si pentru ca nu mai sunt sensibil la acest gen literar pe care l-am practicat cu inversunare. Cred ca epoca romanului este spre asfintit dupa adevarata explozie din secolele 19 si 20 cand au scris Dickens, Balzac Dostoievski, Tolstoi apoi Proust, Camil Petrescu si, de ce sa nu venim mai aproape, Faulkner, Kawabata, Virginia Woolf, Sadoveanu, D.R. Popescu.
Chiar despre "asfintit" sa fie vorba?
Vremea romanului a trecut, si cand spun asta contez pe doua observatii din realitatea imediata. In primul rand lumea literara romaneasca nu citeste. Suntem circa trei mii de scriitori care se bat (fiecare) pentru maximum cinci sute de cititori.
Hai sa facem o aritmetica simpla: sa dam vreo mie de scriitori (nu e greu) cititorilor si sa marim putin cifra fatidica a cititorilor, in fapt a tirajelor.
Stii foarte bine ca tirajele medii ale literaturii contemporane nu depasesc 500 de exemplare curajoase. De fapt, nimeni (excludem profesionistii) nu mai citeste cu pasiune decat ziare. Asistam, nu doar la moartea lecturii traditionale, ci la disparitia bibliotecii care era speranta lecturii. Borges, care a scris despre fascinante aventuri ale cartii si bibliotecii, se rasuceste in mormant. Nu vorbesc atat despre bibliotecile publice, cat de cele particulare care devin din ce in ce mai apasatoare si inutile.
Primele "obiecte" scoase din casa cu mare graba, si vandute de romani dupa 1990, au fost cartile din biblioteca, pentru ca multi le cumparasera ca posibila marfa de stocat sau pur si simplu ca ,,dadeau bine" pe peretii incaperilor.
A venit vremea sa regretam timpurile cand chelnerii se bateau pentru ,,Istoria" lui Calinescu sau pentru ,,Delirul" de Marin Preda, doar ca sa le vada musafirii in biblioteca particulara din apartamentul lui cu trei camere. Sigur ca, intr-un fel, orice biblioteca devine un depozit de obiecte pasive de care trebuie sa te debarasezi, dar cred ca fenomenul are o legatura stransa cu nevoia de a citi care nu este altceva decat nevoia de a cunoaste, pe care lumea o satisface prin alte mijloace. Genul de innoire a tehnicii narative care i-a preocupat pe Faulkner (prin dicteul epic), Proust (prin rememorare), Joyce (naratiunea simultana) a fost inlocuit cu reforma fiziologica. Este, intr-adevar o explozie, dar nu de romane ci de nevoi fiziologice multa vreme reprimate, ca si cum aceste tinere (pentru ca explozia de care vorbim este a tinerelor femei) sunt expresii ale unor frustrari anatomice iesite cu totul de sub controlul estetic atat de greu cucerit in literatura. Literatura pornografica la care ma gandesc nu este din pacate o noutate. Boccaccio si Rabelais o faceau mult mai bine cu sapte sute de ani in urma.
Dupa aceasta radiografiere profesionista a ta, sa mai vorbim putin despre teatru. Cum se vede cel romanesc?
De pe strada se vede extraordinar pentru ca romanul nu este nascut poet ca Alecsandri, ci actor ca Ilie Moromete. Ilie este un personaj inteligent, piezis, face pe prostul fiindca ii da mana, ca sa-l crezi isi mai pune si ochelari cu multe dioptrii, apoi face si joaca spectacole. Nu este chiar Ilie, ci Horatiu Malaele. Daca Marin Preda s-ar fi nascut mai tarziu, numele lui Ilie Moromete era Horatiu Malaele. Cum sa arate teatrul fara acest Ilie Moromete decat bine? Nu cred ca exista, in Bucuresti, acum, mai putin de zece mii de proiecte teatrale. Sa inmultim cu zece (orase mari) si obtinem imaginea cantitativa a teatrului romanesc.
Au fost multe spectacole memorabile in ultimii ani?
Nu as putea spune ca s-au creat mari spectacole, dar ideea e mai buna rasturnata: marile spectacole care exista nu meritau sa fie create (,,Burghezul gentilom", la TN Bucuresti, de exemplu). Tendinta generala este a iesirii cu orice pret din traditie si a micului divertisment. Bucurestiul este plin de spectacole in doua trei personaje cum a prevazut Caragiale in ,,Conul Leonida", urmat de Ionescu in ,,Lectia", ,,Scaunele" etc. Dar miza nu este aceeasi. In ,,Conul Leonida" ar incapea 20 de piese de Peka Stefan pentru ca se joaca si se scrie pe situatie dramatica unica, iar marile spectacole cer planuri dramatice si intersectii multiple.
Ce ii trebuie teatrului, ca sa fie legitim in Europa?
Astazi nu teatrul romanesc trebuie sa se legitimeze in Europa, ci exact invers, pentru ca teatrul a inceput sa moara exact de unde a inceput sa traiasca, adica in Grecia si in Occident, ceea ce este bio-logic. Este o arta, cred apusenii, Americanii, canadienii, australienii au trecut direct in epoca filmului, ca rusii la comunism (in teoria leninista o tara putea trece peste secole, de la feudalism direct la comunism daca erau conditiile coapte) care si-a spus ultimul cuvant. Dar vine Ciulei, Esrig, Pintilie, Purcarete, (precis uit pe cineva) care spun ca adevaratul teatru abia acum incepe.
Ce mai inseamna pentru breasla Uniunea Scriitorilor, la care de altfel lucrezi si tu?
USR a devenit o institutie contra naturii pe masura ce scriitorii importanti nu vor sa fie membri (pentru ca se descurca singuri), iar ceilalti (majoritatea) nu merita sa fie. Este o asociatie ciudata care face binele cu de-a sila. Are si multe hibe: primim in USR filozofi care nu au scris si nu au citit in viata lor o poezie sau un roman, dar vorbesc cu competenta despre Fratii Karamazov din auzite. Noroc cu Aurel Codoban de la Cluj care a scris o carte Filozofia ca gen literar, care a mai pus lucrurile la punct, din punct de vedere administrativ. Deci filozofii sunt scriitori.
O disputa care a infierbantat recent multe pixuri...
Mai rau este cand devin moralisti. Autorul celebrului "Apel catre lichele" a protestat vehement impotriva Legii privind majorarea pensiilor pentru membrii uniunilor de creatie, dar, a doua zi, a depus la USR propriul dosar pentru majorarea pensiei cu doua-trei sute de lei. Asa e cand ai "taietura" mare, vorba lui Plesu. Dar, ca sa raspund direct la intrebare, USR seamana acum cu creatorul ei de fapt, Zaharia Stancu, talentat, impunator si schiop.
Avea o statura senioriala. L-am "prins" si eu pe cand eram la inceputurile scrisului. Mircea Ghitulescu, toata lumea vorbeste raspicat si avizat despre politica, de ce n-am vorbi si noi? Este bine ca scriitorii sa faca politica?
Am mari rezerve fata de scriitorii politicieni de ieri, de azi si de maine, dar mai ales pentru cei de ieri care ne-au dat un prost exemplu de ghiveci politico-literar. Uneori ii urasc pentru ca citesc in paginile lor literare setea de a face servicii pentru a obtine voturi. Si ma bucur ca un scelerat cand scriitorii politicieni si-au primit pedeapsa. Opera lor literara putea avea alta anvergura daca nu faceau politica. Ma gandesc la Maiorescu, Delavrancea, Goga. Dar mai ales la cel din urma care a ratat iubirea cu viitoarea lui sotie, solista de opera Veturia Triteanu (doamna prim-ministru de la Ciucea despre care a scris o impresionanta piesa de teatru poetul Ion Mircea, de la Insitutul Cultural Roman), care nu a murit atat de tanar incat sa nu ii acorde o bursa lui Cioran la Paris. Caragiale nu stia sa faca politica, de aceea nici nu a reusit sa obtina mare lucru, motiv pentru care, suparat pe lume, a emigrat la Berlin.
In schimb, fiind un devorator de presa, ar fi fost un mare analist politic asemenea personajului sau Leonida. Astazi, la Bucuresti, Ion Luca putea fi ceva asemanator cu Stelian Tanase, Mircea Dinescu sau Ion Cristoiu, dar nu mai era Caragiale. Nu era pacat? Pe de alta parte, astazi trebuie sa fugi de literatura cat poti si sa o inseli cu cine se nimereste: cu politica, negustoria, cu Gigi Becali sau cu drogurile pentru ca, mai mult ca oricand, literatura te lasa sa mori de foame.
Ba chiar te "incurajeaza" cu oarece perfidie sa te arunci la generosul ,,piept" al saraciei.
Din acest unghi nu invinovatesc pe nimeni ca a lasat-o mai moale cu literatura si s-a ocupat de politica. Dimpotriva, gasesc ca nu avem scriitori politicieni de primul esalon, cum era candva Alecsandri care a candidat la domnie, Ghica, Maiorescu etc. In ce ma priveste, scriitorul din mine se ingrozeste de mediocritatea lui care il tine, financiar vorbind, in stratul de jos al noii societati romanesti. Pentru un barbat (si scriitorul trebuie sa fie un barbat, chiar si scriitoarele trebuie sa fie barbate)
Eram gata sa ma revolt, dar ai "reparat" fraza...
(Mircea Ghitulescu rade)... cel mai mare esec e sa nu castige bani.
Am inceput cu "catharsis-ul", dar incheiem trist cu "esecul".

---

Despre autor: