Dreptul la opinie? Si chiar de-a gresi? Incerc sa explic aici, de fapt, un esec.

Mi-a placut sa polemizez. Dar, destul de repede, m-am lamurit ca n-aveam o idee adecvata despre polemici. Mie imi placea sa tai firul in patru, in opt, in saisprezece si chiar mai departe daca era nevoie, pentru a reusi sa-mi fac intelese opiniile, nu sa-mi lovesc interlocutorul ori sa-l insult. Mi s-a atras, insa, atentia ca sintagma „polemici cordiale" pe care o propuneam eu era o prostie, un nonsens, deoarece „polemos" inseamna in greceste „razboi". Si ce razboi e acela in care stai sa discuti?

Si intrucat n-aveam cum sa combat reprosul legat de etimologie, mi-am cautat o scuza. Am recunoscut ca n-am invatat la timp sa injur si ca nu intrezaream vreo sansa de a recupera acest handicap. In consecinta - am zis -, voi tine cont de trei limite: 1) nu pot sa polemizez cu oricine; 2) nu pot sa polemizez despre orice; si 3) nu pot sa polemizez oricum.

Asta se petrecea prin anii ’80. De-atunci a curs multa apa pe Dambovita. S-au schimbat si vremurile. Dar ideile mele despre polemica au ramas aceleasi. Dovada ca unele defecte nu pot fi indreptate. Cel mult, ne putem amagi ca ele tin loc de calitati.

M-am lovit, e adevarat, si de situatii in care utopia cordialitatii nu mi-a fost de nici un folos. Asa s-a intamplat, de pilda, in iunie ’90. Nu, nu din cauza minerilor. Nu mi-a trecut nici o clipa prin minte sa iau bolovanul pe care mi-l aruncasera minerii prin fereastra, sa i-l arat lui Miron Cozma, cerand lamuriri. Ceea ce m-a blocat atunci a fost entuziasmul cu care mii de bucuresteni si, mai ales, de bucurestence i-au aclamat pe ortacii veniti sa curete Piata Universitatii. N-am fost in stare sa polemizez cu acei compatrioti.

Cum nu sunt in stare acum sa polemizez cu terorismul dintr-un tip de partizanat politic bazat pe teoria: „Daca-Nu-Gandesti-ca Noi", esti in solda cuiva. Esti „cumparat". Deci: ori te alaturi celor care il lauda pe d-l Basescu, ori esti suspect ca ti-ai vandut constiinta la una din casieriile „mogulilor presei".

In primul moment, nu mi-a venit sa cred ca poate fi luata in serios o asemenea ineptie. Cum sa accepti ca esti un fel de Boc pe invers? Dar am constatat ca ineptia a luat proportii. Insusi Basescu a „sugerat" ca toti cei care nu-i admira mojiciile sunt posibili mercenari ai d-lor Voiculescu, Vantu si Patriciu. Si ce poti raspunde? Ca nu oricine e de vanzare in Romania de azi? Ca exista „incapatinati" care chiar vor sa spuna ce le trece prin cap fara sa le pese de consecinte? N-as vrea sa folosesc vorbe mari. Dar pot recunoaste ca, daca e sa aleg intre a canta intr-un cor si a fi injurat, prefer ultima varianta. Si ca, in aceste conditii, nu ma mai intereseaza polemicile.

O polemica presupune incredere. Increderea ca exista cineva dispus sa te asculte, sa-ti cantareasca argumentele, dupa care va decide: iti da dreptate sau te contrazice, aratandu-ti unde logica ta scartaie sau, pur si simplu, n-a functionat. Azi, insa, nu mai am aceasta „incredere". Sunt din ce in ce mai lamurit ca orice polemica serioasa te poate arunca in ridicol. Sau iti aduce un potop de injurii. Dreptul la opinie? Sau de a gresi crezand sincer in ceva? Prostii. Terorismul n-are timp de dubii si de rezerve. Cum adica, te incumeti sa nu-ti placa Basescu? Acesta e un indiciu limpede ca esti, in cel mai bun caz, miop. Nu observi, nu vrei sa observi ce s-a schimbat in politica romaneasca dupa ce a venit Traian Basescu la Cotroceni.

Ba, observ. Basescu a adus in politica tupeul sincer. Fara el am fi asistat la aceeasi ipocrizie ranceda cu care ne-a obisnuit PSD. Basescu e primul presedinte care recunoaste public ca are grija de grupurile de interese care graviteaza in jurul lui. Altadata, aflam niste „adevaruri" dupa ce se schimba regimul. Cand se vorbea de „dezastruoasa mostenire". Acum, suntem informati in direct, la televizor, de unele porcarii pe care le face actuala Putere. Opozitia poate pleca in concediu.

N-as vrea sa fiu banuit ca am vreo simpatie pentru adversarii lui Basescu. Daca ar fi dupa mine, as vota maine pentru dizolvarea parlamentului actual si alegerea altuia dupa ce deputatii si senatorii cu probleme penale ar trece printr-un tribunal. Dar, Dumnezeule mare, nu e caraghios sa se faca vreo distinctie intre Basescu si „sistemul ticalosit"? Pe ce baza? Cu ce argumente? Oare nu se vede cu ochiul liber ca Traian Basescu practica un populism ordinar? Nu se vede cu ochiul liber ca in jurul lui se invarte o parte a oligarhiei care a strans averi cu ajutorul Palatului Cotroceni? Minciunile lui nu impresioneaza la fel ca alte minciuni? Si nu sperie pe nimeni ca Traian Basescu a transformat politica intr-o taverna?

Mai presus de orice ma ingrozeste un gand. Ce consecinte va avea faptul ca romanii au ajuns sa se urasca unii pe altii din cauza partizanatelor politice? Ca unii sunt gata sa sara la beregata oricui e „de alta parere"? Oare in culisele balciului politic de-acum nu se pregateste o tragedie nationala? In fond, ne mai solidarizeaza ceva azi? Sau am devenit o tara in care cei mai multi cauta o solutie egoista chiar si atunci cand se afiliaza unei gasti?