Procesul de la Haga impotriva Serbiei expune slabiciunile dreptului international, aflat inca in urma vremurilor. Realitatea politica se schimba mai rapid decit conceptul de justitie.

Ideea de justitie, inclusiv la nivel international, era, pina nu de mult, destul de clara: un individ/grup este actionat in judecata de catre o parte care se considera vatamata, este judecat, se pronunta un verdict, iar daca inculpatul este gasit vinovat, primeste o condamnare prin care plateste pentru culpa sa si/sau despagubeste victima. O data ce relatiile internationale devin din ce in ce mai fluide, mai complicate, iar conceptele cu care opereaza, mai difuze, dreptul international se arata insa nepregatit sa gestioneze complexitatea „noii" justitii.

In locul unor persoane, s-a ajuns la a se cere condamnarea unor entitati din ce in ce mai difuze: statul sirb... comunismul... negarea crimelor acestuia... negarea Holocaustului. O data ce vrem sa trecem insa de culpa strict morala, cum formalizam aceste condamnari intr-o forma juridica? Condamnind comunismul in abstract, pe cine condamni, de fapt, in mod concret? Cine raspunde? Sau avem un sistem criminal, dar fara criminali, riscind sa aruncam astfel in derizoriu intreaga idee? Si cine ar fi acestia? Toti cei care au avut un oarecare beneficiu de pe urma sistemului, ca in Polonia „lustrata" la extrem a fratilor Kaczynski, sau, de teama unei „vinatori de vrajitoare", aproape nimeni, ca in Cehia care regreta, acum, ca a iertat prea usor?

Iar daca nu condamnam comunismul, are sens sa condamnam negarea crimelor acestuia? Si care ar fi definitia crimei? Uciderea, concreta, a disidentilor de la Sighet sau si cea a spiritului unei natii prin inabusirea libertatilor individuale? In acest din urma caz, cine sint vinovatii? Iar cum istoria nu este stiinta exacta, ce facem cu libertatea de opinie si de exprimare daca acceptam o singura realitate istorica? Incercam sa o cuantificam aproape matematic si pedepsim gindirea diferita?

Pe de alta parte, la 17 ani de la atrocitatile de la Srebrenita, mai este statul sirb pe care il condamnam azi acelasi cu cel de atunci? E drept, victoria radicalilor in alegerile recente arata ca, asa cum l-au sustinut in masura destul de mare pe Milosevici, sirbii continua sa sprijine noii nationalisti extremisti. Politic vorbind insa, nu ii indepartam astfel si pe cei care incearca sa se desprinda de trecut si sa priveasca spre UE? Stigmatizindu-i, nu ii aruncam pe acestia in bratele agitatorilor radicali care pot alimenta astfel, in contextul tensiunilor privind Kosovo si negocierile cu UE, aversiunea fata de Occidentul „imperialist"? UE ar putea comite astfel aceeasi eroare care a agravat conflictele din anii ’90, ignorind necesitatea acuta de a intinde Serbiei o mina, mai degraba decit de a o pune la colt.

Este inutil sa ne ascundem dupa deget invocind independenta justitiei - consecintele politice sint mult prea importante. De aici pericolul existentei atitor intrebari si atitor de putine raspunsuri.