Intr-un cadru al definitiilor ceva mai extins, tradator poate fi oricine. Chiar si un coleg sau prieten, sau simpla cunostinta care iti incredinteaza un secret. Personal sau profesional. Tradator este si cel care sfideaza, prin denuntare, si un secret de serviciu. Cum ar fi, in jurnalism, subiectele tari din ziarul de maine. E ceea ce se cheama „secret de serviciu“. Dar, pentru multe „tradari“ de acest gen, nimeni nu e tras penal la raspundere. Tradarea de tara este, insa, o infractiune foarte grava. Doar ea trebuie sa aiba un suport probatoriu „beton“ si legal din toate punctele de vedere. Aici nu e joaca. Or, ca sa probezi o asemenea infractiune, tradatorului de tara ii trebuie partenerul, adica un spion, o putere straina, o organizatie sau agentii acesteia, care sa foloseasca secretele pe care el sa i le plaseze spionului, constient de ceea ce face si deopotriva interesat, pentru suprimarea sau stirbirea unitatii, suveranitatii, independentei statului sau pentru subminarea economiei nationale etc. Avem si noi un dosar cu astfel de acuzatii: tradare si spionaj. M-am intrebat, de la bun inceput, avand in vedere ecuat ia in care se gasea un minister, o firma straina de consultanta pentru privatizari, un oficiu (OSPSI) care se ocupa direct de aceste privatizari si niste reprezentanti straini care se ocupau exact cu astfel de afaceri, despre ce „secrete de stat“ vandute o fi fost vorba. Si despre care putere straina. Toti jurnalistii s-au dat peste cap sa afle care ar fi aceste secrete, pana au obosit si n-au mai cautat. Si eu m-am zbatut sa aflu. Degeaba. Pana in ziua in care insusi procurorul de caz a „scapat“ un raspuns.
E vorba de ziua in care procurorul Ciprian Nastasiu a venit la Consiliul Superior al Magistraturii, unde l-am intrebat: „Dar ati luat Legea 576 de la Ministerul Economiei si ati consultat-o? Ce secrete de stat s-au incalcat?“. Domnul Nastasiu (n.a.- pe care unii cititori il vad in mod eronat“ un gigolo, facut sa cada ziaristele pe spate, pentru ca nu e decat un simplu exemplar masculin robit de ordine din toate directiile...) mi-a dat un raspuns lamuritor: „Da, avem tot, si legea... Nu sunt secrete de stat in dosar, e vorba de secrete de serviciu“.

Bun... Atunci, sa trec si la cealalta „fata“ a anchetei cu pricina. Nu am de unde sa stiu cat de mari sau mici ori fi fost jocurile prin MEC, pe langa MEC, pe la alte ministere, prin Guvern sau la Cotroceni in ceea ce priveste afacerile unora sau altora, nici cine le-a facut, nici cine le face in continuare. Pot doar sa miros, ca jurnalist, in baza unor date si informatii culese la un moment dat, puse cap la cap, de unde vin interesele (chiar si ale unor anchete! Si, de multe ori, sa le si probez daca am cu ce. Acum nu iau apararea cuiva. Nici nu acuz fara probe. Incerc doar sa leg intre ele informatiile de ultima ora pe acest caz numit „Spionii de la MEC“ pentru a face un scurt bilant provizoriu al modului in care se desfasoara, in splendoarea lor, serviciile de informatii din Romania. Pentru ca asta priveste pe toata lumea care, maine-poimaine, ar putea fi „monitorizata“ de dragul luptei impotriva oricarui tip de terorismului mondial sau conjugal, precum si a luptei impotriva coruptiei.