Scufundata pina peste cap in scandaluri, minata de orgolii, obsedata de putere si de transformarea ei rapida in averi, clasa noastra politica se izbeste, cam de doua ori intr-un secol, de cite o problema care ne marcheaza destinul national. Uneori, pentru totdeauna, alteori, doar pentru urmatoarea suta de ani! Exista o singura constanta a acestor intamplari: ratarea! Generatia lui Cuza, cu toate contributiile sale extraordinare, a ratat obtinerea unui statut european pentru Romania, lucru ce avea sa fie realizat, mai tarziu, prin contributia Casei Regale. Generatia interbelica, in ciuda succeselor economice si de dezvoltare, a ratat democratizarea spatiului politic romanesc, generand o nefasta „traditie" a dictaturilor. „Generatia politica rosie" inchinandu-se unei false ideologii si operand doar cu „secera si ciocanul" a inceput prin a distruge subredul esafodaj al democratiei, pentru a continua linia dictaturilor, si a sfirsit ruinand sansa de a pregati Romania pentru o iesire rapida la liman in perioada post razboi rece. Generatia „tranzitiei" se poate lauda, desigur, ca era la timona cind Romania a fost primita oficial in cele doua porturi ale „Lumii Noi": NATO si Uniunea Europeana. Intre timp, insa, a ratat sansa de a fructifica, in beneficiul dezvoltarii sociale, bruma de acumulare economica realizata fortat de socialism. A ales sa o transforme, prin coruptie, in sursa directa si rapida de imbogatire a „Celor 300". Acum, se pregateste sa rateze pozitionarea politica a Romaniei pe noua tabla de sah a lumii. Problema imediata se prezinta sub forma: participam in continuare cu trupe in Irak, alaturi de Statele Unite si cele cateva tari care au mai ramas in coalitia internationala, sau punem capat aici acestui capitol, asa cum au facut multe alte tari europene, membre NATO si nu neaparat antiamericane in politica lor internationala? Argumente pro si contra se pot gasi din belsug, dar ele se reduc in esenta la cateva. De partea optiunii de a ne retrage avem argumentul economic – Romania sustine cheltuieli si aloca resurse care ar putea fi folosite mult mai bine, chiar si in domeniul militar; politic – e momentul sa ne detasam de solutia pierzatoare a Administratiei Bush, criticata vehement nu doar in Europa, ci si la ea acasa, ca sa nu mai vorbim de „restul lumii", cea care simpatizeaza pe fata, cind nu ajuta direct „insurgenta anti-americana", sustinuta in principal de fundamentalismul musulman.
Argumentul de eficienta politica locala - nicaieri in Europa, opinia publica nu este favorabila interventiei din Irak. Argumentul de oportunitate sau „al lasitatii", care vede in participarea cu trupe in Irak o posibila cauza a actiunilor teroriste ce ar putea fi extinse si pe teritoriul tarii noastre. De partea continuarii angajamentului in Irak: argumentul politic – subrezirea relatiei cu Statele Unite, declarata privilegiata, dar pe care nu o putem sustine cu costuri mai ridicate, atunci cind apar conditii nefavorabile; iesirea dintr-un lung ciclu de politici „oportuniste" care au scufundat credibilitatea Romaniei ca „Aliat", incepind cu perioada dinaintea primului razboi mondial si terminind cu actuala coalitie impotriva terorismului; argumentul eficientei – beneficiile pe care Romania le-ar putea incasa in plan european, ca urmare a iesirii din coalitia prezenta in Irak, sunt cu totul incerte si de fapt, nu ni le-a promis nimeni!
Cum sa decizi si pe ce criterii? Politice, economice, de oportunitate electorala, de realiniere europeana? Atita vreme cit ramine astfel definita, problema are o multime de solutii, unele mai slabe, altele mai putin slabe, dar nici una pe deplin multumitoare. De unde rezulta ca problema ori e incomplet, ori e de-a dreptul rau definita!
Obiectivul clasei politice ar trebui sa fie acela de a asigura Romaniei o pozitie privilegiata in noile structuri de putere ale lumii, care sa-i dea sansa de a recupera decalajele de dezvoltare, adincite in ultimiii 16 ani! Capacitatile interne si indicele de fructificare la care am operat pana acum nu ofera nici un argument solid pentru a scoate Romania din zona cenusie, de penumbra, a tarilor care nu pot emite pretentii, dincolo de nivelul „supravietuirii". Nu este nici pe departe un lucru nou! Suntem obisnuiti, ba chiar avem o solida traditie culturala care glorifica acest gen de politica inalta, pana la genunchiul broastei! Mai ramane doar speranta „Aliantelor", aceea de a te afla nu neaparat „de partea cea buna a frontului", cat in compania celor cu care vrei sa castigi, iar la nevoie, cu care poti sa imparti pierderea! In ciuda faptului ca este membra a NATO si a Uniunii Europene, Romania inca nu a reusit sa se ridice la intelegerea faptului ca are nevoie de „politici de coalitie". Cu alte cuvinte, ca politica ei internationala trebuie sa se exprime si sa fructifice oportunitatile oferite de aceste sisteme complexe de interactiune. Din pacate, experienta „coalitiilor socialiste", de tip Tratatul de la Varsovia si CAER, nu este catusi de putin folositoare. Ba mai rau, e toxica. Gandim in continuare in termeni de „licurici" si balansam periculos intre „obediente" si „revolte". Atitudini de extrema la fel de nefolositoare, indicatori precisi ai instabilitatii politice, ai lipsei de concept si de gandire aplicata consecvent, pentru atingerea obiectivelor.
De unde ar trebui inceput? Pentru a rezolva aceasta problema, nu de moment, ci de generatie politica, sunt necesare schimbari atat in sistemul institutiilor care participa la decizia politica in domeniul relatiilor internationale, cat si la nivelul pregatirii acestor decizii. Ca de obicei, cand nu stim cum trebuie facut, apar vocile cu „solutii salvatoare": sa trecem decizia participarii cu trupe la Parlament! Problema sistemului constitutioanal cu care operam nu este aceea ca o decizie sau alta revine executivului sau legislativului, ci ca intre cele doua ramuri, separarea puterii nu este precis si decisiv facuta, iar pe de alta parte, ca mijloacele de control reciproc sunt inexistente! In ziua fericita cind se va proiecta un nou sistem al relatiilor dintre institutiile care administreaza puterea, poate ca tema politicii externe, pregatire si decizii, va fi tratata de sine statator, iar solutiile vor fi puse in pagina de oameni care au si experienta si expertiza domeniului. In sfarsit, pentru ca vorbim de expertiza, Romania este daca nu un desert, atunci o zona in curs de rapida desertificare, din acest punct de vedere. Politica „dupa ureche" si „eu sunt seful eu fac politica" sunt, din pacate, metode predilecte si in aria relatiilor noastre internationale. Grupurile de expertiza independente, practic, nu exista si nici nu prea au mijloace de a subzista. Institutiile care au creat, in anumite momente, asemenea grupuri, in interiorul lor, au avut grija sa le distruga aproape in intregime prin birocratizarea activitatii si irelevanta comunicarii cu nivelele de decizie.
Pana sa ne repezim la „solutii" ar fi cazul sa incepem a gandi politica externa „la mai multe capete", nu de alta, dar aceasta generatie chiar are sansa de a se fi intalnit cu o situatie extraordinara: politica internationala a Romaniei poate si trebuie reproiectata de la A la Z.