Acuma, pe bune, intereseaza pe cineva mersul tarii? Eu cred foarte tare in destinul individual, ma intereseaza cum le merge iubitei mele, rudelor, prietenilor si cam atit. Cum vad un text scris de oameni preocupati de istoria plaiurilor romanesti, de mersul lumii la scara mare, ma inhib pur si simplu. Nu cred in vizionari, profeti, ghicitori. In noua cearta a jurnalistilor sau a intelectualilor pe marginea impartirii intre Tariceanu si Basescu se discuta foarte mult despre destinul tarii, al lumii. De fapt, e o criza a ziaristului care isi pierde pe zi ce trece din putere, cind se transforma din Mesia intr-un simplu angajat - ca si cum asta ar elimina corectitudinea sau etica.

Rata de milionari jurnalisti este cred mult mai mare in Romania decit procentul vestic de imbogatiti prin publicistica. Inainte sa intervina oamenii de afaceri in mersul jurnalistic romanesc, jurnalistii insisi au facut afaceri banoase, cu statul sau cu cine au apucat. Este stiut cazul C.T. Popescu&Comp. care, la „Adevarul", amestecasera pina la indistinctie publicitatea si editorialul. Eu spun ca astea sint bubele nerezolvate ale jurnalisticii romanesti. Asta ar fi pacatul ziaristilor, indiferent de optiunile lor politice, faptul ca multi sint ei insisi moguli in gindire si simtire, ca inca mai cred ca pot influenta alegeri, ca pot manipula masele. Iar masele privesc linistite la „Din dragoste" in timp ce Presedintele si Premierul se improasca in direct cu epitete. Cu alte cuvinte, le doare in cot pe mase de ce vor sa faca sau de ce vor sa vada vizionarii, manipulatorii, mogulii, sogunii.

Prea putini jurnalisti romani au avut optiuni politice clare. Multi s-au orientat dupa oportunitati. Exista si o a treia categorie a celor care cred sincer in neutralitate si obiectivitate. Cum e mai bine? Foarte multe ziare de prestigiu straine se declara mai curind de dreapta sau mai curind de stinga, „New York Times" isi anunta in prag de alegeri optiunea pentru un candidat.

Toata discutia din aceste zile despre „de partea cui esti?" este dupa mine o sufocare a discutiei „ce drepturi am?". Cu cit cetatenii isi vor pune mai des aceasta ultima intrebare, cu atit aerul individualist pe care il respiram, fie ca recunoastem, fie ca nu, va fi mai curat. In fond, ma intereseaza ce pot face cind sint abuzat de stat, de vreo mare companie, de vreun mare mahar. Cine ma poate apara? Pentru asta n-ar trebui sa fiu de partea cuiva, nu? Inainte sa salvam tara si destinul ei, trebuie sa avem grija de noi, bucata cu bucata.