Cind recursul la popor a devenit posibil, nici un efort nu a fost precupetit pentru a opri derapajul. E insa greu de inteles de ce referendumul negativ, cel de demitere a presedintelui, e acceptabil, celalalt, pozitiv, de promovare a unei cereri populare, nu. Cum ar mai putea exista democratie fara participare?

Povestea referendumului vorbeste despre lungul drum al democratiei reprezentative catre popor. Popor, adica demos, plebae, popolo groso, peuple, people, nume care au stirnit teama la un moment sau la altul. Poporul pe care conducatorii ereditari sau plebiscitati, patrimoniali sau cuceritorii l-au invocat ca sursa de legitimitate pentru ca apoi sa il ignore in cea mai mare parte a celor citeva mii de ani ai istoriei cunoscute este poftit la spectacolul politic. Sa priveasca, nu sa se implice. Dar, tot in numele sau, al poporului devenit natiune, se guverneaza in societatile noastre. Intre timp, Ion sau John sau Jacques sau Giovanni, oamenii obisnuiti, din multime, au devenit competenti in politica. Politicienii de profesie nu sint, de cele mai multe ori, bucurosi sa o constate. Stereotipul poporului necunoscator, imatur, manipulabil e mereu reluat. Poporul, multime nediferentiata si lipsita de ratiune - o auzim atit de des incit unii ajung chiar sa o creada -, nu e destul de matur nici pentru democratia semidirecta, nici pentru ceea ce politicienii si jurnalistii numesc votul uninominal. Totusi e destul de bun sa voteze candidatii partidelor. Poate tocmai de la aceasta presupusa nepricepere a poporului a aparut, ca un fel de corectiv ad-hoc, practica fraudei electorale si politice.

Si cind, in ultima instanta, se accepta existenta unui grad, fie si infim, de competenta civica, atunci apare intrebarea: cit de departe se poate merge in directia poporului fara a impieta asupra puterii Parlamentului? Sistemul separatiei puterilor in stat nu ar fi periclitat? Iar acum, cind presedintele a folosit „votul uninominal" pentru a incerca sa evadeze din incercuirea partidelor, chestiunea devine de-a dreptul fierbinte. Asa incit boicotarea prin orice mijloace a procedurii referendumului a devenit un obiectiv prioritar.

Aria variaza in functie de partid, de la alegerile europene la termen la existenta proiectelor de lege de la Comisia parlamentara pentru legile electorale. Si pentru a dovedi cine conduce in tara, pentru a nu da poporului senzatia absurda ca s-ar putea pronunta care cumva in chestiuni politice altcumva decit la cererea Parlamentului, Comisia juridica din Camera a stabilit chiar si criterii de ierarhizare a referendumului: cel de demitere ar urma sa se desfasoare inaintea celui pentru stabilirea scrutinului electoral. Conteaza mai putin ca procedura pentru referendumul prezidential s-a declansat si se va desfasura daca va fi finalizat dupa legea in vigoare, iar cea pentru referendumul pentru demitere, nu. Oricum, formula agreata de parlamentari presupune aminarea alegerilor europene, caci stabileste o perioada-tampon intre alegeri si referendum. Iar legile electorale - redescoperite subit - sint in Parlament de mai mult de doi ani, asa cum au fost si in legislatura precedenta. Daca Basescu nu ar fi anuntat convocarea referendumului, ar fi fost ingropate.

Cind recursul la popor a devenit posibil, nici un efort nu a fost precupetit pentru a opri derapajul. E insa greu de inteles de ce referendumul negativ, cel de demitere a presedintelui, e acceptabil, celalalt, pozitiv, de promovare a unei cereri populare, nu. Cum ar mai putea exista democratie fara participare? Se poate reduce participarea politica doar la votul pentru alegerea reprezentantilor de la diferite niveluri? Prabusirea la cote de alarma a participarii la alegerile parlamentare si prezidentiale e un semnal de alarma pe care partidele il ignora. Cetatenii nu mai participa la vot, pentru ca nu prea au de ales. Iar referendumul ar putea, daca devine o practica, iar nu un accident, sa ofere ocazia, iar nu iluzia participarii. Caci tocmai asta face referendumul bine temperat: da legitimitate politicii.

Toata energia politicienilor s-a consumat pentru a redacta solutii prin care sa faciliteze demiterea presedintelui, dar nu si pentru a incerca macar schitarea cadrului pentru referendumul de initiativa populara sau pentru extinderea acestei proceduri. Ideea ca poporul nu e pregatit a prevalat. Dar, de ce nu ar fi invers, poporul sa fie pregatit, iar politicienii nu. Caci dincolo de discursuri, acestia au manevrat astfel incit, vorba lui Caragiale, nimic sa nu se schimbe. Pe de alta parte, Basescu confruntat cu un Parlament ostil a redescoperit suveranitatea poporului si a jucat cartea referendumului. Un efect pervers al conflictului institutional si politic dintre puteri e tocmai recursul la popor.

Zbaterile politice din ultimii ani dovedesc ca acordul politic trebuie renegociat. In 1990-1991, atit contractul formal, Constitutia, cit si cel informal, reprezentarea, au fost stabilite in conditii improprii. Sistemul nascut pe aceasta baza nu functioneaza in interesul societatii romanesti. Intre timp, datele problemei s-au schimbat. Si pentru a da sansa natiunii sa se reconstruiasca e nevoie de mai multa democratie.