Primul ii este consacrat Regelui Carol al II-lea, mai precis implinirii unui deceniu, in iunie 1940, de la urcarea sa pe tron, act care s-a numit si Restauratie. Arghezi, Sadoveanu, Blaga, G. Calinescu nu isi precupetesc elogiile la adresa unui monarh care suspendase Constitutia democratica din 1923, dizolvase partidele - ajungand apoi el insusi seful unui partid unic - si instituise un regim de dictatura personala. Ba mai ordonase si asasinate politice.
Toate acestea nu constituiau un impediment pentru ca in acel numar de revista Cezar Petrescu sa-l compare pe Carol al II-lea cu domnitorul martir (azi sfant canonizat) Constantin Brancoveanu, iar G. Calinescu sa-l asemuie cu Ludovic al XIV-lea... S-au tiparit in vara aceluiasi an 1940 doua volume omagiale consacrate monarhului, in care este prezentata mai toata floarea intelighentiei interbelice romanesti, indeosebi oameni cu dregatorii culturale, sinecuri si functii.
Peste numai trei luni, Carol al II-lea era izgonit, inlocuit la tron de fiul sau Mihai pe care-l descaunase, iar la conducerea efectiva a tarii de generalul Ion Antonescu. Un an mai tarziu, in 1941, "Revista Fundatiilor Regale" consacra un numar pe masura eliberarii Basarabiei si Bucovinei, respectiv lui Ion Antonescu. Laudatorii sunt in mare parte aceiasi care ii adusesera osanale predecesorului sau. In presa vremii a aparut, intre altele, o oda inchinata noului dictator de poetul George Gregorian. Autorul o dedicase initial lui Corneliu Codreanu si, mutatis mutandis, adica "schimband ce trebuie schimbat", i-a afierosit-o apoi lui Antonescu.
Romania este tara lui Coriolan Draganescu, personajul caragialian care din student protestatar, precursor al societatii civile autohtone, ajunge anchetatorul si prigonitorul tinerilor ce impartaseau defunctele sale idealuri. Asa incat, incendiatorul poate deveni oricand pompier. Eroul lui Caragiale avea de altfel numerosi corespondenti in realitate. Ajunge sa-l pomenim pe Candiano Popescu, proclamatorul Republicii de la Ploiesti, devenit aghiotantul Regelui Carol I, pe care vroise sa-l detroneze.
La intelectualii romani independenta si spiritul civic au fost mai totdeauna decorative. In 1944, niste profesori universitari au intentionat sa-i adreseze maresalului Antonescu un memoriu, cerand iesirea tarii din razboi si ruperea aliantei cu Germania. Pana sa ajunga sa ii remita jalba, Antonescu a fost rasturnat prin lovitura de stat de la 23 august.
Intr-o recenta prefata, scriitorul Mircea Platon spunea ca "modernismul romanesc e in realitate cel al reactionarilor Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu..." Recentul memoriu al celor 50 de intelectuali sustinatori si laudatori ai presedintelui Basescu da prilejul constatarii unui alt paradox, complementar si simetric. In Romania bizantinismul a fost si a ramas profesat cu virtuozitate de occidentalizantii cei mai patetici, de avocatii "sincronizarii". Ei stiu mai bine decat oricine ce privilegii, ranguri si caftane moderne poate aduce lingusirea Puterii, indiferent de culoarea ei. Si consolideaza astfel traditia si "specificul national" mai tare decat tarancile care fac parastase si bat matanii in biserici, chiar daca retorica le e "seculara". Debitata, altminteri, sonor, dar fara prea mare convingere, insotita uneori de cate-o ocheada complice. De aceea cad intotdeauna in picioare, ca pisica - una dintre cele mai gratioase si "bizantine" fapturi create de Dumnezeu.