Linguseala traieste azi intre muzica si gastronomie, adica intre oda si pupincurism. Ca intotdeauna, e la moda hirtia. Si nu intimplator: scrisul contine principiul onaniei solitare, prima circumstanta agravanta a elogiului.

Jurnalismul functioneaza pe o logica simpla: critici puterea, esti credibil; o lauzi, esti pierdut. In semantica bogata a cuvintului „critica" incap zeci de specii, agresive sau ierbivore, de la atac si injuratura pina la simpla constatare. Ba mai mult, in aceasta rezervatie infinita de nuante au aparut si s-au inmultit primele exemplare de analist. Analistul e un produs rezultat din incrucisarea aspiratiei de status cu limita de incompetenta. El a proliferat pe dinamica grabita a meseriilor de ocazie si, pentru fauna totala a presei, e un fel de regele animalelor. Jurnalismul include, asadar, in primul rind ragetele meseriei, apoi un amestec echilibrat de impostura si romantism. Avem aici de-a face cu slujba universala a romanului. Opinia este, alaturi de fotbal, ocupatia simbolica a bijbiielii nationale, lucrul la care toata lumea care nu se pricepe, se pricepe. La baza acestei maladii sociale stau prostia si somajul, iar in virf abia de se mai zareste buchetul initial de elanuri. In afara definitiilor timpe cu ciinele de paza, jurnalistul e un palavragiu statistic potcovit cu norma scrisa, refugiat in aceasta specialitate a tuturor si a nimanui, salarizat cu iluzia celebritatii si recompensat cu propria vanitate. Dar nu despre jurnalismul piticilor vom vorbi acum, caci, in aceasta meserie exista, desigur, si talentul, exista si caracterul; observatorii atenti ai junglei sustin ca le-au zarit. Dar, asemeni marilor feline, ele evita intilnirea.

Cazul „Traian Basescu si vocile lui" e povestea unei seductii in grup si prilejul unor amare reflectii. Oameni normali au luat-o razna si, ca sub puterea unei hipnoze, si-au pus reputatia sa faca trotuarul. Tipi inteligenti si-au abandonat castitatea in miinile unui discurs de investire. Jurnalisti sobri, care pina ieri au refuzat cu raceala toate farmecele politicii, au cedat la o piscatura de fund. Si pentru ca vin dintr-o lume a ratiunii, pina mai ieri neinfierbintata, jurnalistii lui Basescu joaca, in manualul de patologie publica, cel mai dramatic episod autist. Nu sint multi, dar citiva sint dezamagiri notorii.

Modelul exemplar insa, liderul absolut al categoriei, este Traian Ungureanu, cel mai inspirat stilou al momentului si cea mai scurta idee de ambasador la Londra. Pentru contemporanii sai din presa scrisa, talentul lui Traian trebuie sa fie desenul final si de neatins al meseriei. Nu cred ca exista in breasla extinsa a momentului o minte mai acomodata cu dificultatile gindirii rapide, un mai bun furnizor de metafora curenta sau un depozit de informatie urgenta mai accesibil. Chiar acum, cind fac efortul sa-l laud, simt ca mi-ar prinde bine inspiratia si tehnica lui din articolele-imn. Caci, ei bine, acesta e dezastrul: cea mai stralucita minte a paginilor noastre a ajuns sa-i sarute papucii lui Basescu. Sarutul e aproape real si are, din afara, toata dizgratia unui gest homosexual la lumina zilei. Atractia e brutala ca gravitatia si compulsiva ca amorul fizic, iar lipsa regretului e proba criminalistica. Contrastul dintre ceea ce, de azi inainte, voi numi „incredibila slugarnicie a lui Traian Ungureanu" si statura impozanta a omului-intelect masoara cea mai periculoasa curbura de coloana din istoria recenta a demnitatii.

Sa punem, asadar, intrebarea, caci i-a venit ceasul. Care-i atunci sursa fascinatiei: ideea sau omul? Altfel zis, cine-l prosteste pe Traian Ungureanu: pachetul teoretic de vointa si elanuri numit Traian Basescu sau Traian Basescu insusi, instalat irezistibil in felul sau de-a fi? Eu as alege raspunsul B. Basescu cel ideal, adica numele oportunist alocat unor principii, n-are nici o sansa. Pentru Ungureanu, aceasta prezentare e doar un mecanism usor demontabil. E ca si cum i-ai vinde ceasornicarului elvetian un desteptator Pobeda. Insa Basescu omul, nonconformistul cu replici tari si ocheade smecheresti, hotarit sa rearticuleze gravitatea si totusi pus pe gluma, coborit de pe scara lui Darwin inainte ca antropologia sa se fi incheiat, electrizind masele si ciupind femeile de fund, marinarul cu sufletul tatuat pe antebrat si fostul comunist cu biografia ratacita prin porturi, batausul care a relansat farmecul disputei publice si studentul cu nume conspirativ ratacit prin arhive, monarhul primei dinastii a tupeului si melteanul care a umplut de sens visul romanesc al norocului, ei bine, da, asta putea sa fascineze iremediabil un ochelarist ca Traian Ungureanu.

Pentru jurnalistii lui Basescu, e limpede: obiectul patimei sta intr-o lumina fundamental lirica. Obedienta afectiva face astfel posibila pupatura. Sau, cine stie? Poate ca, la supliment, isi doresc cu disperare sa ajunga ambasadori.