Gestul de contestare al presedintele Romaniei a socat opinia publica si firava comunitate a analistilor din Romania. Poate pentru ca a fost incalcata o cutuma a politicienilor: se cearta pe unde se prind (cel mai mult in public) dar nu se ating de privilegiile celuilalt. Politicienii romani isi spun unii altora "Domnule Presedinte", fiecare fiind presedinte pe undeva, si nu declanseaza lupte de genul "totul sau nimic". Traian Basescu a avut primul acest curaj si deja a inceput sa patimeasca pentru asta. Cei mai multi politicieni sau analisti au strambat din nas la ideea suspendarii presedintelui la inceput: pentru niste biletele sau pentru conducerea sub influenta alcoolului, ce dracu, ma baieti? Apoi au inceput sa intrebe: pana unde se va merge, crezand ca este doar o simulare. In fine, avansand procesul, fiind destul de vizibile niste majoritati antiprezidentiale in Parlament, multi au inceput sa clatine din cap ingrijorati: oare ce se va intampla cu Romania daca se va ajunge la suspendarea, chiar si pentru 30 de zile, a presedintelui? Toate acestea pentru ca politicienii romani sunt obisnuiti cu supunerea oarba si cu superficialitatea. Nici macar nu isi pot inchipui ca ar fi macar martori la un eveniment important. Pur si simplu, politicienii romani se sperie ca ar putea deveni, ei insisi, subiecti importanti in devenirea tarii.
Politica este, in Romania, mai mult zgomot de fond decat un proiect de societate. Astfel politica este un fel de halucinatie a celor care participa la proces sau scriu despre asta. Contactul cu realitatea politica a Parlamentului european m-a convins ca numai la nivelul jocurilor de limbaj mediatic sau analitic, politica noastra este ceea ce credem noi ca este, de fapt, politicianul roman este doar o copie a ceea ce nici macar nu exista, este un fel de copie a unei fantome, copie a unei intentii neclare, niciodata puse in practica. Politicienii stiu destul de vag ceea ce ar trebui sa faca, dar nici macar o clipa nu s-au hranit cu iluzia ca aceste lucruri ar putea deveni vreodata operationale si in Romania. Un exceptionalism romanesc a fost mereu invocat, fie sub forma „nu am ajuns noi in stadiul acela", fie in cea sofismului privind distanta uriasa dintre teorie si practica".
Politica romaneasca este handicapata de faptul ca nu poate crea mituri, are o capacitate zero de simbolizare. Oamenii sunt tot mai fascinati de vulgaritatea politicii dar si-au pierdut capacitatea de a admira sau de a crede in cineva. In conditiile unei politici a simpatiei spontane, emotionale, politicienii sunt iubiti sau respinsi fara motive si fara o fundamentare cat de cat elaborata. Un marketing al urii este folosit de asa zisii strategi, raspunsul emotional este o hoarda care injura si nici macar nu-l asculta pe celalalt. Politicienii nu dialogheaza pe teme politice, teme structurate pe probleme reale, aduna dosare unii despre altii, se dueleaza pe tema cine este mai corupt. Intelectualii nu au ce sa caute in aceasta disputa, pentru ca ei nu au case, masini, acareturi sau conturi pentru a merita sa fie bagati in seama. Romanii cred doar in ceea ce vad la televizor sau in ceea ce aud de la prieteni sau vecini, prea putin pentru a crea un camp de dezbatere publica. Privita din acest unghi, politica pare un razboi civil al romanilor impotriva lor insisi. Un discurs public antipolitic, la moda astazi in Romania, scade credibilitatea institutiilor politice sub orice limita, astfel ca traim sub zodia unei litanii antidemocratice, tot mai des aduse in spatiul public de o serie de intelectuali de dreapta. Halucinatiile colective sunt adevarurile cele mai clare ale societatii romanesti. Daca recitim paginile amare scrise de Stefan Zeletin, Caragiale, Radulescu-Motru, Draghicescu, Arghezi, Camil Petrescu, George Calinescu sau alti intelectuali interbelici, ai senzatia ca Romania nu avanseaza in constituirea unei culturi politice a democratiei.
Dar nu acesti intelectuali mi-au venit in minte in aceste zile, rusinoase pentru o tara proaspat aderata la lumea civilizata a politicii europene, ci un lucru pe care l-am auzit de la un prieten italian, traitor la Cluj. Lectia lui Genarro Ciancio, este una pe care inca n-o intelegem. Genaro a scris doua carti si le-a publicat, pe cheltuiala lui, demascand coruptia de sistem din Romania. Unii se uita la el ca si la un Don Quijote care crede in fantasme, cei mai multi ii aduc aminte ca o carte sau 10 carti nu schimba nimic intr-o tara corupta dar explicatia cetateanului european Genaro este simpla, dar in acelasi tip crezi ca este un discipol al lui Habermas: exista spatii publice ale democratiei care trebuie ocupate de oameni, sunt zone de protest pe care, daca nu le ocupa cetatenii, le ocupa puterea. Ati vrea sa vina cei de la putere sa ocupe aceste spatii, sa mimeze ei opozitia? Cetateanul platitor de impozite trebuie
sa-ti foloseasca toate drepturile iar dreptul de a protesta a fost cel mai greu castigat si se pierde cel mai usor, ne arata toata istoria. Mi-a spus aceste lucruri textual, intre doua blaturi de pizza pe care le pregatea, dar lectia cetateanului european Genarro este uluitoare. L-as vota oricand pentru a ma reprezenta, alaturi de echipa social democrata, in Consiliul local Cluj.
Cateodata ma gandesc la faptul ca ar trebui sa importam niste politicieni, macar pana invatam si noi regulile jocului. Am mai facut-o odata, cu Carol I, si nu am gresit. Majoritatea politicienilor se sperie ca intr-o zi ar trebui sa se bazeze Romania pe ei. Nu au nici macar puterea de a se considera subiecti ai istoriei pentru ca nu-si pot inchipui faptul ca ei sunt cei care trebuie sa faca o Romanie mai buna. Infricosata clasa politica romaneasca asteapta fiecare zi sa vada ce i-a mai pregatit istoria.