Cind am semnat de-acum celebrul „Apel al intelectualilor", nu banuiam macar ca va stirni o asemenea furtunoasa reactie.

Recunosc, m-am gindit ca efectele acestui document public se vor margini la o dezbatere la GDS sau, maximum, la o discutie la un talk-show de oarecare audienta. Cind colo, ce sa vezi? Teleinteleptii platiti cu ziua au incruntat sprinceana si s-au repezit in cohorte la teme mari, precum „ce-i aia intelectual". Cele mai sinistre remarce au fost acelea care indicau cum trebuie sa fie intelectualii. Ei trebuie sa-si vada de treaba lor fina si greu accesibila. Ei nu trebuie sa sustina pe nimeni. Ei nu trebuie sa se exprime transant, ca de-aia sint intelectuali, sa se joace la infinit cu nuanta. Adevarul este ca intelectualii nu trebuie decit sa gindeasca si sa scrie. In rest, nu trebuie nimic. Fiecare se asaza acolo unde simte ca ii e locul: pe piscuri, impreuna cu Platon in greaca sau la firul ierbii, impreuna cu dnii Basescu si Tariceanu. Acest „intelectualii trebuie sa..." m-a infricosat de-a dreptul, caci l-a scos la iveala pe micul Ceausescu din fiecare. Oricum, in marginea ravasitoarei intrebari despre rostul intelectualului (in treacat fie spus, m-au distrat la nebunie comentatorii care declarau emfatic ca ei nu se considera intelectuali, luind distanta ironica, va sa zica, de semnatari) s-au formulat virulente critici.

Prima critica a fost de ordin metodologic, ca sa zic asa. S-a spus ca nu sintem reprezentativi, ca cine sintem noi sa vorbim in numele intelectualilor, ca sint milioane de intelectuali „tacuti" care nu se recunosc in Apelul nostru. Ar fi fost un moment de inhibitie pentru mine daca acest repros ar fi avut vreo tangenta cu realitatea. Nu scrie nicaieri in Apel ca reprezentam pe altii decit pe noi insine, iar eu declar public ca nici prin cap nu mi-a trecut ca as reprezenta si pe altii.

A doua critica tine de sensul ascuns al Apelului. Se reproseaza ca acest Apel este o lingusire la adresa dlui Basescu, ca il declaram un fel de cavaler neprihanit care, pe un cal alb, lupta neostoit cu coruptia si murdaria din tara. Observatia este in prea mica masura corecta. Legat de dl Basescu, Apelul se refera, punctual, la chestiunea suspendarii cu care, evident, semnatarii nu sint de acord. Dar, ca e un text care apoteozeaza pe presedintele Basescu, e pur si simplu o minciuna. Despre presedinte se vorbeste in doua rinduri, astfel: „Un personaj care pare sa devina un presedinte pentru alte coordonate istorice..." si, a doua oara, „primul presedinte roman care da semne ca e dispus sa aduca tara pe drumul pe care ar fi trebuit sa se aseze acum 17 ani...". Vorbim, deci, in termenii „pare sa devina..." si „da semne ca e dispus sa...". Sint catalogat, alaturi de ceilalti semnatari, drept „fanatic" sustinator al dlui Basescu. Se exprima un fanatic despre obiectul admiratiunii sale cu „pare ca..." sau „da semne ca..."?

Acest Apel a fost citit de mai toti cei care au inspumat ecranele acelor zile cu o imensa rea-credinta. Suprainterpretari date ca relatari ale textului, insinuari livrate drept concluzii implicite, rationamente amutitoare prin obraznicia cu care zdrobeau logica elementara in loc de lectura simpla si comentariu aplicat. Soarta Apelului arata inca o data cit de intinsi sint nervii comentatorilor (sper ca nu si cei ai telespectatorilor sau ai cititorilor) si, in cazul celor mai multi dintre ei, arata cit de enervati sint patronii lor. Dar toate astea sint simpla conjunctura.

In profund, ramine problema fundamentala a optiunii, a libertatii de a avea una si a respectului celuilalt pentru aceasta. Acum, la noi, nu mai poti avea optiuni libere, esti direct sluga. Nu mai exista neutralitate, impartialitate, mijloc, e imposibila parerea sincera, optiunea calma. Exista doar oameni imorali, care sint platiti sau vineaza, vinovat, ceva ce nu li se cuvine. Noi insine am ajuns in propriii nostri ochi o masa respingatoare de vinduti. Cit de otravita trebuie sa fie mintea celui care vede in Apel un text omagial, ca acelea cu care era laudat Ceausescu! Si daca tot am adus vorba, ceea ce ma revolta cu adevarat este sa vad ca cei care autorau asemenea texte prin reviste sinistre in anii ’80 dau de pamint cu semnatarii Apelului dintre care, dupa cite stiu, nici unul nu si-a murdarit, atunci, semnatura. Sint dintre cei care prefera sa vada singuri realitatea din Romania si nu sa o asculte povestita de teleinteleptii care sisiie, dupa apus, la urechea poporului, acompaniati de cite un maimutoi euforic. Eu vad, de pilda, ca in ultimii doi ani au trecut pragul Parchetelor persoane care, acum trei ani, erau intangibile ca zeii, precum dnii Dinu Patriciu, Adrian Nastase, Dan Ioan Popescu, Ovidiu Tender. Nimeni nu a spus ca lupta impotriva coruptiei s-a terminat, nimeni nu a spus ca avem rezultate fulminante in aceasta lupta. Spun, doar, ca exista acest inceput care, intr-o tara precum Romania, trebuie salutat si protejat. Eu vad, de pilda, ca arhiva CNSAS s-a umplut cu milioane de dosare in ultimii doi ani, dupa ce in primii patru ani de activitate obtinuse abia citeva zeci de mii. Nimeni nu a spus ca toti securistii sint stiuti, ca intreaga lor retea sulfuroasa e anihilata. Dar e un inceput care s-a produs dupa 2004. In fine, eu vad ca abia in 2006 a fost oficial, formal, condamnat regimul comunist printr-o declaratie politica de cel mai inalt nivel si ca aceasta condamnare a provocat isterii vecine cu pierderea mintilor exact acolo unde comunismul zacea inca. Asta nu inseamna ca nu mai avem fosti comunisti care valseaza suav si profitabil prin democratia noastra cam suie. Dar reactia nebuneasca a anumitor lideri politici mi-a dovedit ca declaratia de condamnare a comunismului a lovit exact acolo unde trebuia. Cum acest Apel descria exact ce vad eu, am semnat. Asa cum oricine poate semna o marturie in care crede.