Marii colectionari de arta obisnuiesc sa-si doneze colectiile - inca din timpul vietii sau dupa deces - statului. O fac pentru ca vor sa perpetueze in memoria publica un nume de familie merituos. Aceste donatii au tot felul de clauze, convenite pentru a descuraja multele tentative de imprastiere a fondului de opere ce se intampla cu trecerea vremii. Colectia Zambaccian e o astfel de donatie catre stat, institutionalizata, datorita prestigiului donatorului si pieselor din expunere, ca Muzeu de importanta nationala.


Un Muzeu, e drept, nu foarte mare, totusi suficient de inzestrat ca toata lumea sa-l considere ca atare. Adica unul care trebuie neaparat vizitat, daca vrei sa descoperi excelentele picturii romanesti din prima jumatate a veacului al XX-lea.

Actul de donatie din 4 martie 1947 poate fi citit de oricine pe internet. Prin el, Krikor H. Zambaccian lasa statului roman, reprezentat atunci prin Ministerul Artelor, 205 picturi, 38 de sculpturi, 8 piese de mobilier ""precum si nuda proprietate a imobilului"".

""Fac aceasta donatie - marturiseste colectionarul - drept omagiu catre poporul roman si in amintirea tatalui meu decedat Hagop K. Zambaccian, nascut in Cezareea Capadociei in anul 1860 si stabilit la Constanta inca de pe vremea stapanirii Dobrogei de catre turci si care m-a crescut si instruit in limba si spiritul culturii romanesti si in dragostea pentru tara unde m-am nascut"". O motivatie mai magulitoare pentru primitor nici nu se putea inchipui.

In text apare si clauza care ii asigura perpetuarea vointei sale: Donatia imobilului se face in scopul ""de a ramane si pe mai departe operele de arta daruite prin acest act, ca si cele ce le-as mai putea darui, in acelasi loc in care au fost puse la dispozitia publicului..."".

Cu unele convulsii de moment si incercari de deturnare a termenilor donatiei, contractul intre stat si particular a fost multa vreme respectat. Intr-un articol foarte documentat, din revista Observatorul Cultural, Mihai Pelin face istoricul abuzurilor si neroziilor pe care donatorul a trebuit sa le infrunte, pana ce s-a stins din viata, intru apararea integritatii colectiei. In mai multe randuri, statul, prin tot neamul de neaveniti ridicati in functii de conducere, a incercat sa transfere cele mai importante tablouri si sculpturi din colectiile private in patrimoniul muzeelor nationale. Cat de brutale erau aceste interventii o dovedeste soarta Muzeului Simu, demolat spre a se construi in locul sau niste blocuri cu o arhitectura primitiva.

In 1948, cand Krikor H. Zambaccian isi folosea intreaga experienta de negustor si om cu vaste relatii in lumea oamenilor de cultura pentru a apara intregul colectiei, statul era reprezentat de un tamplar, pe nume M. Teodor Vlad. Dar si de cativa artisti si istorici de arta de al caror oportunism nu contenim sa ne minunam, cum ar fi Lucian Grigorescu si George Oprescu. Asta insa e de acum o alta poveste. Fapt e ca tamplarul, ajuns in epoca mare diriguitor in treburile muzeale a abandonat pe moment lupta cu armeanul, iar donatia Zambaccian si-a sporit faima, pana la renumele de ""cea mai importanta colectie particulara de arta din Romania"". Singura, de altfel, care a beneficiat de cateva cataloage cu alcatuire stiintifica riguroasa si de o mare consideratie oficiala.

Theodor Pallady - ""Autoportret""