Fericita nastere a sus-semnatului s-a petrecut in februarie, asa ca, in ziua cu pricina, fix la 7,30 dimineata, va suna telefonul si voi auzi vocea lui Pavelica: „Vreau sa fiu primul care va ureaza la multi ani!" Si-i totdeauna primul! Face el ce face, ca izbuteste sa fie prezent la orice moment festiv-aniversar, inclusiv la cele de care nu prea mai ai habar: „Felicitari! Se implinesc 40 de ani de la aparitia primei Dvs. carti!", ori „Azi se rotunjesc trei decenii de cand ati primit premiul cutare..." Frumos din partea lui! Este atent, amabil, prevenitor si ma-ntreb daca-i ajunge doar carnetelul tip Claymoor pentru a gestiona atata amar de date. Ca, desigur, nu-s singurul beneficiar al serviciului telefonic de urari aniversare, marca Pavelica. Probabil ca si le-a trecut pe computer, altfel e posibil sa mai incurci una-alta si s-o patesti ca juriul zapacit al Filialei Iasi a Uniunii Scriitorilor, care, recent, a conferit doamnei Magda Ursache o frumoasa si emotionanta diploma de onoare „cu prilejul implinirii varstei de 65 de ani" – iar romanciera in chestie dovedeste cu buletinul ca abia-i trecuta de 62! Pavelica n-a comis niciodata astfel de erori absolut jenante; exact precum ceasul de la Greenwich si mai prompt decat serviciul 112, vine cu firitiseala totdeauna la tanc. Inainte de ’89, dubla telefonul cu felicitari calde si amabile trimise prin posta: „Va doresc, stimate tovarase MRI, multa putere de munca, pentru traducerea in viata..." (bip). A urmat, intre 1990-1994, o misterioasa perioada de pauza: nu stiu ce s-o fi intamplat, poate o fi fost bolnav, poate nu mai era in tara – fiindca nu l-am intalnit nici in tristele imprejurari ale inmormantarii amicilor: Pavelica fusese omul de casa al tovarasului X, ziceai ca face parte din familie. Dupa revolutie, tovarasul X a fost tras pe dreapta si mintenas pensionat, ceea ce i-a grabit sfarsitul – nimic de facut, asta e si ne asteapta pe toti. Lumea, la cimitir, se intreba unde-i marele absent Pavelica si ce-l poate tine departe in tristul moment al despartirii de fostul sau protector. A murit si sotia lui X, Pavelica, tot absent... Dupa o pauza de patru ani, rafala de felicitari catre subsemnatul a fost reluata brusc si, cumva, firesc: „Vreau sa fiu primul care..." Mi-a venit sa-l intreb unde a fost asti patru ani, c-ajunsesem sa-l cred mort in revolutie, dar cum sa raspunzi cu astfel de intrebari unui gest delicat si dezinteresat? Nu stiu cu ce se ocupa si ce-nvarte acum Pavelica; de scris, doar ameninta – n-a mai publicat nimic. Aud c-ar avea o firma – unii spun ca de descarcerari, altii, ca fabrica tigle presate. Mereu mi-am propus sa-l intreb, profitand de intalnirile monden-culturale (nu rateaza nici un vernisaj, premiera, concert; vine mereu la fix, imbracat la patru ace si lasand sa se vada, din buzunarul pardesiului, ori „Dilema veche", ori „Romania mare", dupa caz) si am dat sa-l abordez la deschiderea unei expozitii cu sclipici. S-a scuzat: „Prea multa lume, nu se mai vad tablourile. Revin." Nu s-a mai intors... Recitindu-mi randurile de mai sus, constat ca-s carcotas fara pricina: la urma urmei, de ce sa ma indoiesc de sinceritatea urarilor lui Pavelica? Daca m-ar injura, as fi sigur ca-i sincer. Nimeni nu banuieste injuratura de prefacatorie, dar urarea de bine e privita mereu cu rezerva. Ca sa vezi!