Castigatorul cinic

„Nici in viata, nici in moarte nu e nimic rau, deci nu ai nimic de pierdut. Tot ce se intampla e bine, deci in favoare ta".

Spre deosebire de multi dintre contemporanii mei tineri, pe care de altfel ii admir patimas si ii invidiez cu neliniste, eu sunt un juisor de ocazie al propriei excelente; si atunci cand o fac, ma rasfat caznit in orizontul vreunei palpitatii vicinale, pentru a nu-mi alimenta din cecitate oracolul incantarii de sine, fatal, daca nu-l poti jugula cu o zdravana mefienta ironica. Ceea ce nu inseamna ca ma deranjeaza, sa constat imprejuru-mi inflorescenta unei spete de satiri galagiosi, ce-si labarteaza de-a latul revistelor proaspata scaparare poetica - asa, ca un zvacnet lubric intr-un vis virginal - ori frisonul fin al ultimei metafore, iluminarea smulsa din zbor in maratonul bibliografic sau concluzia vanjoasei judecati apodictice. Dimpotriva, imi insufla optimism literar, caci coloreaza in nuante vioaie zarile unui viitor aproximativ. Iar cand ii vad exprimandu-si in jargon sofisticat ultimul racnet in materie de moda universitara, transformandu-si ultimele compilatii in eveniment monden, numit cu solemnitate conferinta, colocviu stiintific sau workshop, simt ca prind aripi; manat de-o efervescenta feroce, incep sa inchin divinitatii culturale nemeritata mea soarta, de-a fi contemporan cu atare intreprinderi, care ar smulge fuioare de gelozie pana si celor mai cumpatati serafimi.

E drept, pe unii ii avantajeaza varsta. Costelivi la minte si cu logosul stirb, lor inca le sade bine sa se dedea exceselor, au toate datele pentru a risca tangoul cu zeita neinduratoare a succesului, care pare sa fi confiscat toate harismele geniilor artizane, ce-au lucrat mult si bine, nestiute, la frumusetea lumii. Intrucat nu ma numar printre cele sapte minuni ale antichitatii, n-am inventat punctele cardinale si nici macar nu detin patentul fericirii umane, simt ca mi-as recupera cat de cat consideratia daca as tabari cu sarguinta in bivuacul modestilor, daca m-as lafai ca un felcer gras in desfatarea auto-deriziunii in timp ce-mi fumez pipa; sa-mi scrutez cu ochii scursi, printre rotocoale de fum aromat, statuia ce se-nfiripa din valurile vremii, dar din prudenta defensiva sa proferez cele mai infioratoare sextine auto-depreciative. As putea sa par atat de sincer si umil, sa par atat de periferic si discret in jocul lumii, incat, impresionat de ceea ce am putut ajunge, sa ma napadeasca pe nesimtite admiratia. Sa ma sugrume acea vanitate, ce stie sa ia in raspar pana si dreptul la un loc sub soare, pentru a obtine in schimb puterea de arbitru al „cauzelor mari", de ordonator al creditelor ontologice, in lumea pe care crezi ca cineva a creat-o chiar pentru a-i fi tu gestionar. Totusi, pentru a nu concede unui atat de ispititor histrionism, care i-ar putea incerca la o adica si pe altii, ma intreb daca este politically correct sa faci pe modestul, cand de fapt tu nu te socoti un om de nimic. Ba, daca stai sa judeci, vei gasi mii de motive, oricat de circumstantiale ar fi ele, sa te preferi, exact asa cum esti, vreunui oarecare dintre semeni.

„La multe nu ma pricep eu, dar ma pricep de minune sa cad in picioare cand viata vrea sa se scuture de mine, ca de-un fruct inutil, ori cand ma pune in cantar alaturi de altii. Or fi lucruri care imi scapa, nu zic nu, dar trebuie ca alea sunt neinsemnate. Ceea ce cu adevarat conteaza, ceea ce e laudabil si minunat imi sta in fire sa fac, si chiar daca m-as sforta sa nu par flagrant in excelenta mea, asta, trebuie sa recunosc, mi-e peste poate. Orice s-ar petrece in viata, oricare ar fi directia in care evolueaza un fapt, daca se intampla ca eu sa fiu parte din el, atunci semnificatia lui este cu siguranta capitala. Nu oi fi eu, poate, colosul din Rodos, dar sa recunoastem, am ceva altitudine.

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe