Motto: "La cinci ani era deja individualist. La 11 ani se gandeste sa-si redacteze memoriile, la 12 sau 15 ani, varsta cand toti suntem pascalieni, Eugène Ionesco descopera infinitatea cosmosului si este tulburat si infricosat. De foarte devreme apare si sentimentul mortii, care nu-l va parasi niciodata. DE CE SCRIE? Pentru a interoga (si a se interoga) asupra totalitatii destinului uman si a conditiei sale de existenta".
La doi ani dupa ce-a publicat cartea despre Mircea Eliade, "Nodurile si semnele prozei", Eugen Simion se intoarce la anii ‘30 si la cea mai stralucita generatie din istoria literaturii noastre, la un alt combatant al ei de geniu: Eugen Ionescu (alaturi de cei doi, Eliade si Ionescu, apar mereu in discutie Cioran, Noica, Pandrea, Sebastian, Vulcanescu si cel care "i-a distrus", mentorul negativ Nae Ionescu, pe de o parte, dar si ceilalti, "varstnicii", G. Calinescu, Vianu & Co; cei tineri ar reprezenta existentiasmul/trairismul - oponentii lor, "batranii", ar merge catre un clasicism à la Valèry). Parintele teatrului absurd a fost si n-a fost in mijlocul generatiei sale. Rupandu-se violent de ea, Ionesco nu i-a putut ierta pe Eliade si Cioran pentru pacatul de a fi crezut in Garda de Fier decat foarte tarziu. Dupa ce le-a spus un hotarat "Nu" clasicilor in viata - Arghezi, Camil Petrescu (de fapt un "nu" trecutului si cliseelor care au mumificat eroii literaturii), Ionesco s-a razboit cu toata lumea, implicit cu vechii amici coordonati nociv de legionarul Nae Ionescu. Reimpacarea survine la senectute, surprinsa in Place Furstenberg, intr-o poza celebra Ionescu-Eliade-Cioran, care a deranjat-o pe o alta contestatara a lor (deh, generatiile se schimba, la fel si comentatorii lor carcotasi), Alexandra Laignel-Lavestine, ce a vazut in intalnirea celor trei mari spirite o reunire a "fascistilor". Eugen Simion este mult mai chibzuit decat doamna "procuror": dincolo de pacatele ideologice ale generatiei ‘30, pe care le vom pune pe seama naivitatii varstei lor, toata opera si viata de dupa vor insemna doar "triumful spiritului si al tolerantei asupra pasiunilor politice, ratacirilor, erorilor, actiunilor necugetate din tinerete... vointa extraordinara de a invinge deruta, suferinta, sentimentul coplesitor al esecului, violentele istoriei". Studiul de fata, "Tanarul Eugen Ionescu" nu paote face abstractie pe parcurs de colegii de sacrificiu ai dramaturgului si recompune practic si "faramele" celui mai lucid si cinic jurnal al lui Ionesco. Un autor care fuge de criticul sau (Eugen Simion sau altul), dupa cum criticul isi cauta autorul (a se vedea amintirile "anexate" la final despre intalnirile pariziene dintre cei doi Eugen ai literaturii). Amanand mereu din motive ce tin uneori de irational intalnirea decisiva in scris cu maestrul "Scaunelor", criticul incearca, in paralel, sa il inteleaga si pe omul descumpanit Ionescu inainte de a-l explica pe scriitorul non-conformist Ionesco. Urmarindu-l cu insemnari inca din anii ‘70, Simion desopera dincolo de bufoneriile nihilistului o profunda esenta religioasa. Cand e vorba de Eugen Ionescu nu putem judeca totul mot-a-mot dupa aparente: personajul e mult mai adanc, versatil si trebuie sa coboram in pivnitele scriiturii si motivatiilor sale. Este interesant de semnalat ca in 1947 Ionesco din Franta ii trimite lui Ion Caraion in Romania - in care se instaurase deja comunismul - doua manuscrise: "Lumina falsa" si "Jurnalul unui necombatant" - ce s-a intamplat cu ele, unde se afla, nu stim: cert e ca in acel moment, prin gestul sau si dorinta de a fi publicat in tara, dramaturgul nu parea a dori sa se rupa definitiv de matricea pe care a blamat-o ulterior. Un alt episod tragic dezbatut de critic in acest studiu, se leaga de imaginea tatalui "denaturat" al lui Ionescu, un bogatas care a parasit-o pe mama si pe copii, facandu-l pe fiul sau sa-l renege: tatal/capul de familie, i-a bruiat normalitatea copilariei, iar autorul se va "razbuna" mai tarziu, in scrierile sale. Alte analize pertinente ale lui E. Simion se opresc la opera in romaneste a tanarului inca netransfug (Englezeste fara profesor) dar si la una din cele mai uluitoare parabole ale puterii si redundantei resorturilor oricaror razboaie: Macbett, replica lui Ionesco la Shakespeare, inainte de alte "raspunsuri" ale lui Heiner Muller. Este urmarit si poetul, mai putin mediatizat (Elegii pentru fiinte mici), dar si diaristul sau epistolierul, polemizand galcevitor, in primul rand cu sine - fara a dori sa se confeseze el totusi o va face, ludic, din ceea ce criticul simte a fi tema predilecta a creatiei ionesciene: teama de existenta, adica frica de moarte. "Tanarul Eugen Ionescu" este un stralucit (auto)portret al romanului de dinainte de exilatul francez, desi nu-i putem delimita vreodata perfect pe unul facand abstractie de celalalt. Cum chiar Eugen Simion il simtea, un june insurgent si mistic, urmarit de fantasme dar si suferind de sindromul genialitatii franceze, opunand tuturor unicul sau adevar, egocentric, sa-l privim deci pe "baiatul framantat de o panica infioratoare" la ora primelor revelatii. "La patru ani, descopera moartea si isi da seama ca lumea poate exista fara el. La cinci ani, incepe sa citeasca, la sapte ani traieste pacatul originar: se priveste in oglinda si observa ca e diferit de toti ceilalti. O ruptura teribila se produce... e condamnat la anormalitate. STIE DEJA TOTUL".