Aceasta intelectualitate de ecran, inclusiv cea considerata de varf, nu este familiarizata cu evolutia istoriografiei mondiale, cu abordarile de ultim deceniu ale cercetarii istorice. Ei au ramas prizonierii conceptiei vechi potrivit careia trebuie sa treaca zeci de ani, daca nu sute, pentru ca istoricul sa se aplece asupra unui eveniment din trecut si sa-l analizeze intr-o carte de istorie. Orice data precisa ii deranjeaza, pentru ca le intrerupe datul cu parerea, orice document este o pista falsa, pentru ca nu se potriveste cu ce-au visat aseara sau, mai important, cu ce au auzit ei ca ar fi spus cineva care a auzit ce se spune la Uniunea Europeana. Un domeniu anume, Istoria recenta, studiaza evenimentele petrecute in perioade istorice apropiate, iar marile scoli istoriografice (franceza, italiana, americana si germana) au infiintat deja catedre, cursuri, seminarii si au publicat manuale. In Franta, SUA sau Italia se studiaza in licee si in universitati istoria pana la anul 2000, cu respectarea tuturor regulilor metodologice de cercetare care dau caracterul stiintific al acestei discipline. Administratia Clinton, razboiul din Iugoslavia sau cel din Kuweit, unificarea germana, prabusirea URSS, disparitia lagarului comunist est-european se studiaza in scoli, desi Clinton, Gorbaciov, Sevardnadze, Kohl, Ion Iliescu sau Emil Constantinescu traiesc, fiind eroi sau martori ai evenimentelor si totodata personaje istorice. Ei au emis documente, au dat declaratii, au luat decizii, au avut mandate si au facut istorie. La noi a fost publicata cartea Istoria imediata a lui Jean-Francois Soulet, iar subiectul este tratat printr-un seminar la Facultatea de Istorie a Universitatii "Spiru Haret". In mod separat, fara a se constitui intr-un corp coerent si unitar (un tratat de Istorie recenta), opera unor autori romani se inscrie in categoria enuntata, cum este, de exemplu, volumul Principiul dominoului de Dumitru Preda si Mihai Retegan. Pana in decembrie 2005, eu insumi am citit si fisat 392 de carti de autori romani despre evenimentele din decembrie 1989 si 78 scrise de autori straini. Doar vreo 4-5, dintre cele romanesti, vor ramane ca surse de referinta. Dintre cele straine - dominate de fabulatii, isterii si izvoare indoielnice (tip Tismaneanu, Alianta Civica, presa antiFSN- Iliescu etc.), doar The Romanian Revolution of December 1989 de Peter Siani-Davis, director al Centre for South-East European Studies din Londra, pastreaza rigoarea metodologica a cercetarii fundamentale. Scoala americana si cea italiana au lansat deja lucrari despre "interviul" ca izvor istoric. Teama de istoricul care prezinta documentat un trecut recent agitat este, in sine, teama ca se umple golul in care se vantura pseudoanalistii de ecran. Lor li se alatura "baietii destepti" care inroseau telefoanele la Ambasada URSS in decembrie 1989 sau care au pe constiinta 942 de morti. Refuzand cercetarea profesionista asupra evenimentelor istorice petrecute in primul deceniu postdecembrist, vom avea in continuare manuale de Istorie cu povesti jurnalistice despre mineriade si regimul Iliescu, completate cu Tatulici, Andreea Esca si, poate, cu recentul "cel mai mare ziarist roman" Traian Ungureanu.