Daca pana acum mi se parea „democratic" sa avem reactii diverse, azi observ ca „am evoluat".

Am ajuns, vad, intr-o noua faza a „razboiului romano-roman", daca mai pot numi asa discordiile stupide din societatea noastra. Cei care nu se decid ce transee aleg, a laudatorilor lui Traian Basescu sau a adversarilor lui, au toate sansele sa se trezeasca injurati si de unii, si de altii. Nu e o vreme ingaduitoare cu „lupii singurateci". E vremea „haitelor" si a partizanatelor radicale. Daca iti permiti sa ai indoieli legate de ambele tabere, esti, aproape sigur, in nesiguranta.

E cazul meu. Nu ma socotesc un adversar al lui Traian Basescu, intrucat nu sunt nici politician, nici in solda cuiva. Sunt doar unul dintre romanii care au oroare de „piromani". Cati or fi? Habar n-am. Ceea ce stiu e ca ma aflu in dificultate.

Pe de o parte, sunt tentat sa le dau dreptate celor care isi zic (sau zic): „E foarte bine ca se injura intre ei ca la usa cortului. Eventual, asa ne vom convinge ca politicienii nostri pot fi si sinceri". Pe vremea cand PSD se credea stapan pe situatie, am avut parte (gresesc?) doar de ipocrizie. De minciuni. Politicienii vroiau sa para inocenti. Furau pe rupte, dar nu se dadeau in gat unii pe altii. Acum, mai aflam si noi niste „adevaruri". Ticalosia nu mai tine sa fie discreta. Cei din tabara pro-Basescu si cei din tabara anti-Basescu se „demasca" unii pe altii cu o frenezie obscena. Gunoiul e scos de sub covoare si azvarlit pe sticla televizoarelor.

Pe de alta parte, nu pot sa nu ma intreb: unde se va ajunge? Cum se va termina acest balci grotesc? Si, la urma urmei, daca politicienii sunt „sinceri", de ce nu mi-as marturisi, la fel de sincer, sila fata de acest gen de „sinceritate"? De ce m-as feri sa spun ce gandesc despre „politica de maidan"?

Ma tem, insa, din ce in ce mai mult ca adevarata problema in momentul de fata nu mai e circul de pe „scena". Adevarata problema mi se pare a fi, acum, ce se intampla in „sala". Cu noi, „spectatorii"! Imi placea sa cred, pana de curand, ca dezamagirile pot crea, cel mult, lehamite si emigranti. Dar, probabil, n-am estimat in mod realist resursele politicii de a starni patimi, desi am trecut prin experiente care ma puteau pregati sa fiu mai prevazator. Prin anii ’90, eram intrebat pe un ton iritat si, uneori, amenintator: „Ce aveti cu dl Iliescu?". Mai tarziu, prin ’97-’99, am fost admonestat cu o alta intrebare: „Ce aveti cu dl Constantinescu?". Trebuia, deci, sa ma astept ca as putea avea si alte surprize. De ce ar fi mai indulgenti cu cei care nu le impartasesc entuziasmul fanii dlui Basescu?

Numai ca surpriza a luat proportiile unui soc. Imi imaginam ca intr-o democratie pot exista si indivizi care nu tin sa cante in cor. Si ca au acest drept fara sa fie injurati. Eroare! Patimile din „sala" s-au isterizat atat de tare de la o vreme incat nu mai exista polemici. Exista doar cainele negru al urii care se napusteste turbat asupra celor care au avut (si au) proasta inspiratie de a nu vedea in Traian Basescu un „om providential". Asadar, amintiti-va vorbele lui Hamlet, daca nu va place Basescu. Ori iti „pui lacat gurii, fiindca vremea e scoasa din tatani", ori adio dialog. In fond, ce argument ai putea folosi? Ca ai o parere proasta despre cam toata clasa politica, dar ti se pare, pur si simplu, ridicola incercarea de a-l pune pe Traian Basescu in celalalt talger? Inutil. Ura n-are nevoie de argumente.

Accept. Poate, sunt lucruri pe care nu le inteleg eu suficient de bine. Sau exista dedesubturi pe care le ignor. Dar ce pot face impotriva convingerii ca a avea un presedinte bolnav de putere (si atat!) e cel mai mare blestem care putea sa cada pe capul Romaniei in cel de-al saptesprezecelea an de libertate ratata? E vina mea, oare, ca nu pot intelege de ce o demagogie de joasa extractie are succes? Si ca, mai mult decat populismul, ma sperie aceste vremuri avariate de ura?

Ce-i drept, nu ma numar printre tintele preferate ale combatantilor pro-Basescu. Tot ce mi s-a reprosat pana acum e ca „fac spume la gura" atacandu-l pe dl presedinte. Probabil, e luata in consideratie si varsta mea. Dar asta nu ma impiedica sa-mi amintesc ca toate regimurile mizerabile s-au bazat (fara nici o exceptie!) pe laudatori si complici; ca nici un derapaj din istorie n-a fost cu putinta fara un cor de sustinatori; ca psihiatria nu poate explica singura toate cazurile de paranoia; ca simplificam cand punem nenorocirile traite, la noi si aiurea, doar pe seama unor personaje malefice; ca odele si ura au pregatit multe cosmaruri.

Celor care ar fi inclinati sa creada ca exagerez le fac o propunere: sa caute in biblioteci numarul din iunie 1940 al „Revistei Fundatiilor Regale". Vor vedea acolo cum era lingusit in termeni absolut aiuritori (chiar mai aiuritori decat cei din volumele cu omagii dedicate lui Ceausescu) Carol al II-lea. Si cand? Cu numai doua luni inainte de tragediile din acel an.

Dar Tucidide avea dreptate: suntem destinati sa nu invatam nimic din istorie.