PNL si presedintele Emil Constantinescu contribuie cu stiinta sau fara stiinta la tentativa PSD de a reveni la putere.

Au exagerat oare aceia care au avertizat asupra pericolului? Atunci cind PRM cere, pe ton imperativ, revizuirea manualelor de istorie, asistam in mod vadit la revizionism. Atunci cind PRM pretinde scoaterea referintelor nefavorabile la guvernarile de dinainte de 1996 si eliminarea „Imnului golanilor", este vadit o tentativa de restauratie. Lasat singur in fata opozitiei, ministrul Educatiei, Mihail Hardau, desi a facut eforturi sa-si pastreze cumpatul, a ordonat totusi constituirea unei comisii de evaluare. Revizuirea manualelor si amendarea unei versiuni asupra istoriei noastre recente, una validata integral de toate evolutiile politice din ultimii ani, nu mi se par deloc o gluma. De fapt, tocmai pentru ca e vorba despre manualele scolare a fost mai clar ca asistam nu la o polemica oarecare, ci la o veritabila batalie pentru canonul politic. Ea se duce din 1989 incoace si priveste citeva teme centrale, revolutia, mineriadele si rolul jucat de principalii actori.

Ce s-a petrecut in decembrie 1989 a ramas neelucidat. S-au publicat carti in tara si in strainatate si inca se poarta o vie polemica in jurul acelor intimplari. Recent, Alina Mungiu a reaprins dezbaterea, contestind rezultatele obtinute de Alex Mihai Stoenescu in cel de-al patrulea volum al „Istoriei loviturilor de stat", iar istoricul a replicat caustic. E o proba ca subiectul ramine viu. Dar el pulseaza de viata, mai ales pentru ca interpretarea revolutiei are relevanta politica. PSD si-a legat soarta pe mai departe de Ion Iliescu si a ramas inevitabil dependent de o anumita interpretare a istoriei recente. A vorbi despre Revolutia din decembrie nu este de aceea numai istoriografie, ci si un act de stricta politica.

Tensiunea este sporita si de existenta unui proces in desfasurare si care creste enorm miza „interpretarilor". Ion Iliescu, beneficiarul „revolutiei", este unul dintre cei interesati ca versiunea care a stat la baza legitimitatii sale sa ramina in vigoare si, ca atare, cu doar doua saptamini inainte de incheierea mandatului sau, a infiintat Institutul Revolutiei Romane din Decembrie 1989, cooptind printre membri pe Petre Roman, Dan Iosif, Sergiu Nicolaescu, Victor Athanasie Stanculescu si pe altii legati de acelasi destin politic. Scopul acestei institutii de stat, dincolo de faptul ca ofera o sinecura unor pensionari politici, este acela de a pastra un oarecare control asupra interpretarilor care se vor da evenimentelor din decembrie 1989.

Puiu Hasotti ceruse pe buna dreptate desfiintarea acestei capuse, dar ofensiva PSD l-a determinat, saptamina trecuta,

sa-si retraga initiativa, facind o noua concesie lui Ion Iliescu, dupa ce colega sa de partid Norica Nicolai operase un veritabil act de amnistiere. Ce au facut cei doi demnitari liberali echivaleaza in realitate cu o subminare a recentei Declaratii de condamnare a comunismului.

Toate acestea au legatura cu lupta canonica. Evident, asistam la un regres. Pozitii cistigate sint luate acum cu asalt una cite una. Lupta canonica este insa o parte majora a politicii si de aceea cred ca semnalele de alarma nu sint o exagerare si nici o deturnare de sensuri. Poate ca nu exista exemplu mai bun decit lupta care a fost dusa pentru recunoasterea Holocaustului. Evreii mai cu seama, dar si aceia care au inteles semnificatia mai larga a acestei infruntari simbolice au intrevazut ca fara un canon nu se poate vorbi cu adevarat despre cistigarea razboiului. Negarea Holocaustului, proliferarea revizionismelor ar fi sapat ca apa la temelia noilor achizitii postbelice si le-ar fi ruinat incetul cu incetul.

Revenind la noi, observam ca PRM cere revizuirea manualelor, iar PSD cauta sa controleze interpretarea ultimilor 17 ani si sa impiedice proliferarea versiunilor nefavorabile, cele care vorbesc despre lovitura de stat sau despre pactul vinovat pe care Iliescu il va fi incheiat cu Armata si cu Securitatea inainte de preluarea puterii. Si ceea ce este tulburator este ca toate lucrurile acestea sint posibile nu doar cu sprijinul Partidului National Liberal, ci si cu acela al presedintelui Emil Constantinescu. Fostul presedinte al „golanilor" ignora, din motive asupra carora nu ma pot pronunta, faptul ca televiziunile care altadata il evitau cu buna stiinta il curteaza acum cu asiduitate nu pentru ca ar fi inteles mai mult intre timp, ci pentru ca opiniile sale sapa la temelia actualei ierarhii politice, pregatind revenirea PSD la putere. Or, ceea ce nu pare sa observe Emil Constantinescu este ca urmarea nu va fi recunoasterea deplina a meritelor sale indiscutabile, ci de fapt o noua si brutala invalidare a mandatului dintre anii 1997 si 2000. Daca Traian Basescu ii relativizeaza meritele, PSD, odata reinstalat, i le va contesta integral.

Rolul hotaritor in aceasta tentativa de restauratie il joaca din pacate PNL, care, cu toate eforturile sale mediatice, nu se mai poate ascunde. Antonescu, Orban, Hasotti, Nicolai, Tariceanu s-au angajat la o intreprindere care le subtiaza pina la urma propria legitimitate. Liberalii, lasindu-l pe Iliescu sa defineasca inca o data semnificatia istoriei noastre recente, vor consimti, fara sa bage de seama, ca partidele istorice n-au avut nici o valoare.