Originar din Bocicoiu Mare, un sat de linga Sighet, Simon Baraban e unul dintre milioanele de evrei care au trecut prin lagarele de exterminare. Eliberarea l-a surprins alaturi de viitorul premiat Nobel, Elie Wiesel. El povesteste pentru „Cotidianul" cum voia sa emigreze dupa eliberare peste Ocean, dar comunistii l-au convins sa ramina in Romania.

La un moment dat au venit de la jandarmerie sau de la armata si ne-au spus sa ne pregatim, sa ne luam valiza ca plecam. Ne-au spus ca ne duc in Germania pentru ca e razboi si trebuie sa ajutam. Nimeni, absolut nimeni nu s-ar fi gindit ca evreii sint dusi la asa o catastrofa. Ne-au strins, ne-au bagat in vagoane. Fara toaleta, fara nimic. Cind am ajuns la Auschwitz, am vazut ca sint rufe agatate afara si credeam ca e o tabara in care oamenii isi traiesc cit de cit normal viata. Dupa citeva minute ne-am dat seama ca lucrurile nu stau deloc asa. Ne-au batut atunci, ne-au chinuit. La zece minute dupa ce am coborit din tren am ramas singur, fara parinti, fara ai mei.

Opt, opt, douazeci

A inceput lupta cu viata, ca sa nu mori. Noroc ca nu am stat mult la Auschwitz si ca atunci cind ajunsesem acolo era cald, vara. De acolo m-au luat repede la Birkenau. A venit cineva si a intrebat daca e cineva mecanic. M-am prezentat, ca invatasem ceasornicarie. 8820, am spus ca eu sint mecanic. Asta era numele meu, acolo nu aveai nici o identitate, nu buletin, nu pasaport, nu nimic. „Opt, opt, douazeci!", asa ma strigau. Dupa citeva zile deci, m-au luat mecanic, cu putin noroc. Asta era un job foarte bun, lucram la o fabrica. Apoi, dupa citeva luni, m-au luat inapoi linga Auschwitz, la Buna. Acolo veneau la doua-trei zile americanii si englezii cu avioanele. Era o uzina foarte mare, cu buncare din beton sub pamint in care ne ascundeam cind era alarma.

La coada la ciorba

Programul incepea la ora 6.00, ne spalam si mergeam, incolonati ca soldatii, la munca. Cu muzica, aveau orchestra. Eram sute si sute de oameni in lagar. De la Buna am plecat pentru ca nemtii se temeau ca vin rusii. La Buna erau multi subnutriti. Au facut o triere. Eu am avut noroc, ca am mincat tot, nu eram slab si eram si tinar. Pe multi i-au luat cu masina si nu stiu unde i-au dus... Primeam 200 g de piine, o bucata de margarina si ceva salam, pentru toata ziua. Dupa ce veneam de la lucru primeam o jumate de litru sau un litru de ciorba, nu tin minte. La rind stateam mereu la urma, pentru ca supa acolo era mai groasa, cu cartofi sau cu fasole. Mincarea era valuta acolo, se faceau afaceri mari cu mincare, primeai in schimb tigari, aur. Dar se si fura.

Poza de la Ierusalim

Nu am stiut cine e Elie Wiesel, nu stiam. Acolo eram mii de oameni. In poza sint linga el, dar numai la sfirsit, la eliberare. E un rabin faimos in Israel de care s-a scris, i-au luat interviu. Si el a fost cu noi la Buchenwald. De el stiam, de Wiesel nu. Am descoperit abia la Ierusalim, cind am vazut poza (foto), ca sint linga el. Cind am citit cartea lui Wiesel. Povesteste o data de o defilare de moarte. Mergeam pe jos zi si noapte, la un frig de -20 de grade, in zdrente. Eram si eu acolo. Am luat carton si mi-am bagat in haine, in bocanci. Daca nu rezistai si cadeai jos, mureai, te lasau acolo. Au evacuat toate lagarele, erau mii. Au fost si dintre cei care s-au ascuns si cind au sosit rusii au scapat, dar foarte putini. Daca as fi stiut unde ne duc, la Bocicherec m-as fi ascuns, erau paduri.

Banalizarea mortii

Am mers la Buna. Erau paturi cu patru etaje, eu am dormit sus, dar cei care au dormit jos au murit, multi. Dimineata ii luau nemtii ca gunoiul. Nu erau paturi si centrala termica. Sus era mai cald, asa ca am scapat. De acolo am fost dusi la tren, cu bou-vagon. Era un frig crunt. De la Buna la Buchenwald sint sute de kilometri. Pina am ajuns acolo, jumate din vagon murise. Am ajuns la Buchenwald si cel mai bun lucru a fost pentru noi ca nu puteai sa mergi la patul tau pina urma sa te speli. Mii de oameni s-au imbulzit la intrare, se calcau in picioare. Au murit multi si acolo. Prima data in viata mea cind am vazut un mort nu am putut sa ma uit, dar in timp m-am obisnuit. Moartea era prezenta peste tot si devenea ceva comun, nu te mai impresiona. Murisera foarte multi. Dimineata, ziua, seara. N-am crezut niciodata ca am sa scap.

Sarbatoare

Veneau americanii cu avioanele, ii auzeam, si artileria. Ne rugam sa vina, sa scapam odata. Erau baraci uriase, cu mii de oameni intr-o baraca. Deodata au inceput sa ne evacueze, ne-au luat si ne-au scos afara. Eu m-am ascuns si am scapat. Din zecile de mii de oameni am ramas putini, putini... Au evacuat baraca si eu si inca cineva ne-am ascuns sub podea. Il aud pe SS ca vine sa caute daca a ramas cineva in baraca. Intelegeam nemteste. Vine un caporal, ridica scindura, ochi in ochi, ma vede, pune la loc scindura si iese din baraca. Nu imi venea sa cred. Dupa ce a plecat, spunea in germana, nu e nimeni. Dar nu face nimic, oricum aruncam in aer baraca, nu scapa nimeni. Cind am auzit ca vor sa arunce baraca in aer, am iesit, dar nu imediat. Daca te prindeau, luai o mama de bataie...

Erau citeva baraci cu prizonieri americani si francezi. Si eu m-am dus la ei si am cautat mincare la gunoiul lor, pentru ca aveau hrana mai buna decit noi, esticii. Am stat acolo mai multe ore si, cind m-am intors la baraca mea, nu mai era nimeni. Nemtii luasera pe aproape toata lumea. Ramaseseram doar citeva sute, tinerii. Dimineata vin din nou germanii: Afara, afara! Pentru Apel Platz. Mergeam spre platou. Linga baraci era padure (Buchenwald). Nu padure mare, dar era padure. Am auzit artileria. Am mers in jos, acolo, ne era foarte frica. Dar vedeam ca soldatii germani, santinelele coborau din pichete. Au venit americanii! Sarbatoare.

Inapoi

M-am intors la Bocicoi in sat si am regasit doar o sora. De acolo am plecat in Arad si apoi in Israel, in 1949. Asta e pe scurt istoria. Erau doua vapoare, 7.000 de oameni, eram ca sardinele. Am facut pregatiri militare pentru ca sa lupt in Israel. Cind m-am intors in tara, englezii m-au salvat. Razboiul se terminase, dar am intrat imediat in armata, la Politia Militara, m-am casatorit, am trei copii. Si acum ma intorc in Romania, sa fac lucruri frumoase.

America sau Romania

Americanii cind ne-au eliberat ne-au adus o gramada de mincare. Si noi am inceput sa mincam. O nebunie! Si au murit multi dintre noi. Nu erau obisnuiti cu mincarea grasa. Dimineata m-am sculat, am mers intr-un sat linga Weimar si am cumparat sapunuri. Sapun RIF. Rhein Juden Fat. Stii asta? Grasime Curata de Evreu. Am cumparat si am vindut contra cirnati. Piine, mincare. Dar am scapat. Americanii s-au purtat foarte, foarte bine. M-au intrebat unde vreau sa merg: ma intorc in Romania, vreau sa merg in America sau in alta tara? Am spus ca vreau sa merg in America, m-am inscris pe lista lor. Stiam ca nu mai am familie. Voiam America. Au venit evreii comunisti din Romania si au dus munca de lamurire cu mine. „Maai, vrei sa mergi in America? La capitalisti? Hai acasa, o sa ne socotim cu antisemitii, cu cei care i-au ajutat pe nemti". Si m-am intors in Romania. Vaai de mine. Atunci am facut cea mai mare greseala din viata mea. Am realizat imediat ce hram poarta rusii, de fapt majoritatea erau din Uzbekistan, Turkmenistan, din partile acelea.