Problema iraniana a fost capul de afis al Forumului Economic Mondial, reunit in localitatea elvetiana Davos, la 24 ianuarie 2007. Zvonurile despre iminenta unui atac militar american impotriva Teheranului ii ingrijoreaza la culme pe aliatii Statelor Unite din regiunea Orientului Mijlociu. Secretarul general al "Ligii Arabe", precum si bancheri sau oameni de afaceri din tari ca Emiratele Arabe Unite ori Bahrein, au avertizat la Davos asupra potentialelor consecinte catastrofale ale unui nou razboi in Golf. Un razboi care va avea, mai mult ca sigur, o componenta nucleara. Si nu pentru ca Teheranul ar dispune deja de un asemenea armament devastator, ci pentru ca Statele Unite nu isi mai pot permite, in acest moment, sa deschida inca un front de lupta conventionala. Pe de alta parte, Washingtonul nu mai poate amana mult interventia militara, in conditiile in care Iranul a devenit, in mod evident, principalul castigator (poate singurul) al invaziei americane din Irak.
Ratiunile geostrategice ale razboaielor SUA
Razboaiele cu scop geostrategic anticipeaza si incearca sa previna anumite evolutii care ar putea pune la un moment dat in primejdie dominatia unei mari puteri intr-o anumita regiune-cheie a lumii. Miza reala nu se lasa insa atat de usor descifrata de opinia publica, anesteziata de propaganda cu mult inainte de izbucnirea conflictului militar propriu-zis.
Primul razboi din Golf (1990) a fost provocat de invazia irakiana in Kuweitul vecin. O eroare a lui Saddam Hussein, care interpretase, probabil, gresit mesajul ambasadorului american la Bagdad, April Glaspie. "Nu avem nici o opinie cu privire la conflictele arabo-arabe; problema kuweitiana nu ne priveste" - ii comunicase Glaspie, cu doar o luna inaintea ofensivei. Un semnal ca Irakul primise unda verde sa recupereze teritoriul desprins de britanici din provincia Basra? Statele Unite au negat vehement o asemenea ipoteza. Si au ripostat militar impotriva regimului de la Bagdad.
Represaliile prompte ale marii Coalitii conduse de americani nu au fost, insa, motivate de grija pentru natiunea kuweitiana, ci de un calcul geostrategic. Washingtonul a inteles ca britanicii fusesera intelepti creand artificial micul regat bogat in petrol. Resursele acestuia, adaugate uriaselor rezerve irakiene, ar fi adus prea multa putere Bagdadului. Amenintand echilibrul de forte din Orientul Mijlociu. Si punand, astfel, in primejdie controlul american al regiunii.
Calcule similare guverneaza refuzul Statelor Unite de a permite reunificarea Chinei cu Taiwanul (Formosa). Este vorba, pe de o parte, de pozitia strategica a insulei, o importanta baza militara. Pe de alta parte, Washingtonul se teme ca economia chineza ar putea "sprinta" decisiv daca ar castiga acces la tehnologiile din Taiwan si la forta de munca super-calificata de acolo. Ceea ce ar accelera considerabil ascensiunea colosului galben (1,3 miliarde de locuitori) spre suprematia mondiala, detinuta de SUA. Astfel, China ar deveni un competitor extrem de primejdios pentru Statele Unite nu in anii 2020-2030, cum anticipeaza acum specialistii, ci mult mai devreme.
Irakul si Iranul, destine interconectate
Ratiuni geostrategice similare au determinat Administratia Bush sa planifice, inca din 2004, un atac impotriva Iranului, in al doilea mandat prezidential. De fapt, o interventie impotriva Teheranului a devenit o necesitate pentru Washington inca din clipa in care regimul lui Saddam Hussein a fost maturat de la conducerea Irakului vecin. Dictatorul de la Bagdad si ayatollahii iranieni se tinusera reciproc in sah timp de aproape trei decenii. Dupa un razboi care a durat opt ani si a facut un milion de morti, echilibrul ramasese neschimbat. A supravietuit embargourilor si revoltelor siite. Chiar si dezarmat si monitorizat de ONU, Saddam Hussein ramasese destul de puternic pentru a-i tine la respect pe fundamentalistii iranieni. Situatia s-a schimbat dramatic cand americanii au decis sa aduca "democratia" in Irak. Ceea ce inseamna, automat, ascensiunea siitilor - care formeaza 60 la suta din populatie. O adevarata cutie a Pandorei a fost deschisa.
Este cert ca, in acest moment, marele castigator al invaziei americane din Irak este Iranul. Controland in mare parte sudul siit (extrem de bogat in resurse), Teheranul influenteaza masiv politica Bagdadului. Si ameninta sa devina cea mai mare putere din Orientul Mijlociu. De data aceasta, nimeni din regiune nu i se mai poate opune. Cu alte cuvinte, Statele Unite nu mai pot spera sa scoata castanele din foc cu mana altora, asa cum a procedat in 1980, imediat dupa revolutia islamica de la Teheran. Israelul ar putea cel mult sa dea semnalul de atac, declansand o asa-zisa operatiune preventiva pe cont propriu. Americanii vor fi, insa, obligati sa intervina imediat.
Destabilizarea intregului Orient Mijlociu - obiectiv strategic
"Kuweiti Arab Times", citand surse bine informate, relata la inceputul lui ianuarie 2007 ca SUA planuiesc un atac aerian masiv - care ar putea avea si o componenta nucleara - inainte de sfarsitul lui aprilie a.c.
In scurt timp, stirea-bomba a fost preluata de marile agentii de presa occidentale. "Kuweiti Arab Times" este o publicatie cunoscuta pentru sursele sale unice de informatii. Este, de aceea, frecventata on-line de numerosi analisti, care vor sa fie cu un pas inaintea evenimentelor. "KAT" mai sustinea ca sistemul "Patriot"- deplasat de americani in Golf - urmeaza sa asigure apararea din zona impotriva loviturilor de raspuns ale "oricarui stat din Golful Persic". "Oricarui stat", adica Iranul.
Executarea lui Saddam Hussein, si a unora din colaboratorii sai, reprezinta o parte a acestui plan, o "operatiune diversionista", menita sa distraga atentia opiniei publice de la pregatirile americane de razboi contra Iranului. Tot o diversiune este si "noua strategie irakiana" a Administratiei Bush, care prevede suplimentarea trupelor cu circa 25.000 de soldati. Aceste efective vor fi desfasurate, in realitate, la granita cu Iranul.
"KAT" sublinia ca razboiul cu Iranul se incadreaza in strategia "pasilor mici", pentru a produce o "destabilizare generala a Orientului Mijlociu". Teoria "haosului controlat"- adoptata la Pentagon - a permis Statelor Unite sa declanseze si sa-si impuna controlul asupra unei mari parti din Orientul Mijlociu. Potrivit "KAT", dupa Iran ar urma Siria, si partea kurda a Turciei.
Se preconizeaza ca atacul aerian sa aiba si o componenta nucleara, deoarece facilitatile neconventionale ale Iranului sunt la aproximativ 100 de metri in subteran. Astfel, dupa utilizarea teribilelor bombe "bunker-buster" (bombe de adancime de mare deflagratie), care vor crea adevarate tunele in subteran, aviatia americana si israeliana ar putea utiliza mini-bomba nucleara "B61-11", declarata de Pentagon ca fiind "sigura pentru civili". Unii analisti, insa, arata ca "B61-11" nu patrunde in sol decat vreo 10 metri adancime, asa ca efectele nucleare se vor manifesta, preponderent, la suprafata solului.
Utilizarea lui "B61-11" a fost aprobata de Congres, inainte de alegerile din noiembrie 2006, castigate de democrati. Senatorul democrat Edward Kennedy a criticat vehement noua doctrina militara americana, care prevede abandonarea bombei nucleare in scop de "descurajare" si utilizarea noilor tipuri de mini-bombe nucleare in scop "operativ", pe campul de lupta. Modificare strategica impusa de neconservatori si de "Project for a New American Century".
Cunoscutul analist militar William Arkin scria pe aceasta tema in "Washington Post" din 15 mai 2005, urmatoarele: "CONPLAN 80 22 (planul operational nuclear american) autorizeaza acum SUA, pentru prima data, sa aplice lovituri nucleare Iranului si Coreei de Nord." Trebuie sa precizam insa ca Iranul nu poseda arme nucleare. Astfel, "CONPLAN 8022"autorizeaza lovituri nucleare impotriva unui stat (Iranul) "non-nuclear". O violare flagranta a "Tratatului de Non-Proliferare", din 1970.
Iranul va fi atacat nuclear
Generalul Leonid Ivashov este vicepresedinte al "Academiei de Afaceri Geopolitice" a Rusiei. In trecut, el a condus Departamentul "Afaceri Generale" din Ministerul Apararii al URSS, a fost secretar al Consiliului de Ministri al "Comunitatii Statelor Independente", si apoi sef al Statului Major rus. Cu alte cuvinte, generalul Ivashov a fost si este un personaj cu acces la cele mai mari secrete de stat.
Generalul Ivashov sustine ca Israelul a confirmat oficial posibilitatea unui atac nuclear contra Iranului, in octombrie 2006, si l-a prezentat atunci ca fiind singura solutie pentru a bloca accesul Teheranului la arma nucleara. O perspectiva care, pe buna dreptate, ingrozeste. Un Iran nuclear ar schimba definitiv echilibrul de forte din spatiul Orientului Mijlociu, asigurandu-si suprematia regionala. Ceea ce pentru Washington este inacceptabil.
Isi pot, insa, permite Statele Unite sa deschida acum un nou front, dupa aproape patru ani dezastruosi in Irak? Generalul Ivashov exclude ipoteza unei invazii terestre. In opinia sa, Bush va prefera atacurile aeriene masive cu componenta nucleara. De aceea a si trimis doua port-avioane langa Coasta Iranului. "Iranul va fi atacat nuclear, in mod sigur", crede Ivashov. Tocmai pentru a se evita trimiterea trupelor americane la sol, si pierderile umane foarte mari, cu ecou in SUA, crede Ivashov.
Comunitatea internationala nu va interveni
Cum vor reactiona puterile nucleare, se intreaba generalul Ivashov, pentru
"Strategic Cultural Foundation".
Opinia generalului Ivashov este ca Rusia se va limita, cel mult, sa condamne un atac nuclear asupra Iranului. Moscova va afirma - ca si in cazul Iugoslaviei - ca Statele Unite sustin aberant, ca "victima ar fi provocat de fapt atacul".
Cancelariile europene se vor mentine si ele in zona criticilor publice, dar lipsite de urmari concrete, sustine Ivashov. Posibil, China sa reactioneze ceva mai energic. In orice caz, crede Ivashov, nici o putere nucleara nu cere represalii impotriva fortelor americane. Pentru ca nimeni nu vrea sa riste un conflict militar cu colosul american. Natiunile Unite nu prea conteaza in aceste calcule, apreciaza Ivashov. In cazul Iugoslaviei, ONU a impartit, de fapt, cu NATO responsabilitatea bombardamentelor. In cel mai bun caz, Consiliul de Securitate va dezbate la nesfarsit o rezolutie prin care Rusia si Franta vor cere stoparea violentelor, iar SUA si Marea Britanie vor intelege exact invers, afirma gen. Ivashov.
"Lumea tinde sa creada ca protestele de strada, chiar cele la scara mondiala, ar putea opri Statele Unite sa atace Iranul. Eu, unul nu cred asa ceva", a continuat Ivashov.
Importanta protestelor publice nu ar trebui, totusi, supraestimata. Generalul Ivashov da exemplul Iugoslaviei: "Am petrecut multe ore incercand sa-l conving pe Milosevici ca NATO va ataca Iugoslavia. Nu m-a crezut. Spunea mereu: Citeste "Carta ONU". Ce justificare pot avea ca sa ne atace? Si, totusi, NATO a facut-o, ignorand legile internationale si "Carta ONU". Ce a urmat, se stie. Milosevici este astazi mort. Iugoslavia a fost impartita. Serbia colonizata. Iar cartierul general al NATO din regiune se afla acum exact in cladirea fostului Minister iugoslav al Apararii."
Acelasi lucru s-a intamplat si in Irak, mai afirma Ivashov. Si acolo a fost un "soc" si o "indignare" generala, dar SUA si-au vazut de treburi. Generalul Ivashov considera ca SUA vor incerca sa evite o desfasurare de trupe la sol in Iran. "Iranul are o armata puternica, iar Statele Unite ar inregistra pierderi umane foarte ridicate, inacceptabile pentru opinia publica americana. Unde Congresul este acum controlat de democrati."
"Un atac american va produce haos in Iran"
Care sunt posibilitatile de auto-aparare ale Iranului? Considerabile, crede Ivashov. Iranul, spre deosebire de Irak, poate raspunde cu rachetele Shahab-3 pe o raza de 3000 de km. Iranul mai are si 29 de sisteme rusesti ultramoderne "TOR", care vor fi un mare obstacol in calea raidurilor americane.
Tactica SUA - afirma Ivashov - va fi, insa, aceeasi. Mai intai, americanii vor incerca sa neutralizeze apararea anti-aeriana iraniana si sistemele de radar. Apoi, se vor concentra pe instalatiile nucleare subterane ale Iranului si pe infrastructura. In cateva saptamani de acum incolo, va fi dezlantuit razboiul informational: o mare isterie anti-iraniana, dezinformare si operatiuni "PSYOPS", sustine Ivashov. "Victima-agresor", precizeaza Ivashov. Pe de alta parte, SUA vor transmite mesaje pentru opozitia iraniana din exil. "Un atac american asupra Iranului va produce indiscutabil, haos", sustine Ivashov.
"Pe acest fundal nu este exclus ca mita sa-i <<sensibilizeze>> pe unii generali iranieni la introducerea democratiei", mai crede Ivashov. El sustine ca situatia din Iran este, insa, mult deosebita de cea din Irak. Totusi, daca agentii CIA vor reusi sa produca o "bresa" intre "corpul de Garda Revolutionar Islamic" si Armata, situatia regimului de la Teheran s-ar putea complica mult.
Ramane de vazut daca actualul Congres american, dominat de democrati, va autoriza razboiul. Oricand, insa, un "casus belli" de tipul Pearl Harbor sau Golful Tokin ar putea produce efectele psihologice dorite asupra Congrersului, sustine Ivashov.
Razboiul cu Iranul - planificat de Administratia Bush timp de sase ani
In septembrie 2000, grupul neoconservatorilor "Project for a New American Century" (PNAC) a prezentat raportul "Rebuilding America's Defense", care va deveni ulterior baza politicii externe a Administratiei Bush.
In acest document - cu un evident caracter programatic - sta scris: "Statele Unite spera de decenii sa joace un rol permanent in securitatea Golfului Persic. Pe cand conflictul cu Irakul are o justificare imediata, nevoia unei substantiale prezente militare americane in Golf transcende regimul lui Saddam Hussein." Iar mai departe se subliniaza: "Nu trebuie sa permitem Irakului, Iranului sau Coreei de Nord sa submineze rolul conducator al Americii, sa intimideze aliatii Americii sau sa ameninte America la ea acasa."
"The National Security Strategy of the United States of America"- alt document fundamental al Administratiei Bush - a aparut la 20 septembrie 2001, si cuprinde exact aceleasi idei ca "Rebuilding America's Defense".
Statele Unite au sprijinit intens Irakul in timpul razboiului cu Iranul fundamentalist, din anii '80 La 9 decembrie 2001, Michael Ledeem, din Departamentul Apararii, impreuna cu doi dintre colegii sai, Harold Rhode (expert pe problemele Orientului Mijlociu) si Larry Franklin (un analist de la Pentagon), s-au intalnit la Roma cu celebrul traficant de arme Manucher Ghorbanifar si alti opozanti iranieni. Intalnirea fusese, in prealabil, aprobata de Condoleezza Rice, pe atunci consilier pe problemele securtitatii nationale al presedintelui Bush, si de adjunctul sau din acel moment Stephen Hadley. Potrivit unei declaratii ulterioare din "Newsweek" a lui Ghorbanifar, tema discutiei din 2001 a fost "schimbarea de regim" din Iran.
La inceputul lui 2002, Michael Ledeen - membru de frunte al "PNAC"- si Morris Amitay, fost director la "American Israeli Public Affaires Committee" (AIPAC), fondeaza "Coalitia pentru Democratie in Iran", sustinuti si de fostul director CIA, James Woolsey (devenit director al organizatiei civice "Freedom House"), precum si de Frank Gaffney, alt neoconservator.
La 29 ianuarie 2002, presedintele Bush - in discursul despre "Starea Natiunii"- include Irakul, Iranul si Coreea de Nord pe "axa raului".
In august 2002, Larry Franklin dezvaluie pentru doi membri AIPAC si un oficial al Ambasadei Israelului informatii clasificate privind politica SUA fata de Iran. In octombrie 2005, Franklin s-a recunoscut vinovat in procesul de spionaj intentat in SUA.
Tot in august 2002, un alt grup de opozitie din Iran - scos intempestiv de catre Departamentul de Stat de pe lista organizatiilor teroriste si trecut pe cea gruparilor onorabile de opozitie fata de regimul fundamentalist de la Teheran - "National Council of Resistance in Iran" (in realitate, frontul politic al gruparii "Mujahedin-E-Khalg", MEK) - tine o conferinta la Washington, unde afirma ca Iranul are o uzina nucleara secreta la Natanz.
In acelasi timp, Douglas Feith (subsecretar la Pentagon) si Paul Wolfowitz (pe atunci secretar adjunct la Pentagon) extind "Northern Gulf Affaires Office", si il denumesc "Office of Special Plan"(OSP) sub directia lui Abram Shulsky, membru "PNAC".
Potrivit dezvaluirilor din "The Forward" (mai 2003): "O coalitie formata din ulii conservatori, organizatii evreiesti si monarhisti iranieni exercita o puternica presiune la Casa Alba pentru o schimbare de regim in Iran."
Pe 21 februarie 2003, o delegatie a lui "International Atomic Energy Agency" (IAEA), condusa de Mohamad El Baradei, face o vizita in Iran, unde are marea surpriza sa constate ca centrifugele folosite pentru imbogatirea uraniului provin din Pakistan, unul din aliatii SUA in razboiul anti-tero.
Pe 12 mai 2003, William Kristol cere in "Weekly Standard" o "schimbare de regim" in Iran. In decembrie 2003, potrivit lui Seymour Hersh, Israelul ajunsese la concluzia ca SUA nu vor reusi sa stabilizeze situatia din Irak, asa ca antrena comandouri kurde pentru a desfasura actiuni in Siria si Iran. Mai ales, sa spioneze instalatiile nucleare iraniene.
Pe 27 septembrie 2004, Bush declara la "Fox News" ca SUA nu vor permite niciodata Iranului sa fabrice si sa detina arme nucleare, si ca "toate optiunile sunt pe masa".
In ianuarie 2005, este fondat "Comitetul pentru Politici Iraniene" ("The Iranian Policy Committee" - IPC) al carui obiectiv este "schimbarea de regim la Teheran". Numerosi neconservatori din "PNAC", precum si afaceristi din industria de armament, devin membri ai "IPC".
In martie 2006 Departamentul de Stat a infiintat "Office of Iranian Affairs"(OIA), in timp ce Pentagonul creeaza "Iranian Directorat", subordonat direct vicepresedintelui Dick Cheney.
Pe 9 aprilie 2006, "Washington Post" relata ca "Administratia Bush studiaza optiunile pentru atacuri aeriene masive contra Iranului".
Teroristii, deveniti "luptatori pentru democratie"
Organizatia de gherila "Mujahedin-E-Khalg"(MEK) a fost considerata de Departamentul de Stat, ani la rand, drept a organizatie terorista, trecuta ca atare pe lista gruparilor teroriste.
"MEK" l-a sustinut pe Saddam Hussein doar pentru ca acesta le permisese sa-si plaseze comandamentul in Irak. Dupa caderea lui Saddam, "MEK"a fost dezarmat de armata americana. Curand insa Washingtonul a inteles ca putea folosi impotriva Teheranului experinta de gherila a organizatiei. Asa ca Departamentul de Stat a "sters", pur si simplu, MEK de pe lista neagra a gruparilor teroriste si a trecut-o pe cea onorabila a opozantilor regimului de la Teheran. Curand, americanii au permis membrilor "MEK" sa poarte arme usoare. Apoi, consilierii militari americani au inceput antrenarea sistematica a "MEK" in taberele din Irak, furnizandu-le din belsug armament.
Scopul este ca MEK sa dezlantuie la sol un razboi de gherila, in timp ce aviatia americana va bombarda Iranul. Se spera ca MEK sa poata declansa un "razboi civil" in Iran contra fundamentalistilor. Presiunile crescande, mai ales dupa 2003, pentru un razboi cu Iranul s-au manifestat si in Congresul american. Un "Iran Freedom Support Act" a fost introdus la Camera si in Senat, in ianuarie-februarie 2005.
Prin crearea lui "Iranian Directorate" la Pentagon - subordonat direct vicepresedintelui Cheney - care desfasoara activitati acoperite in Iran, in detrimentul CIA, Administratia Bush a dorit sa evite orice monitorizare a Congresului si orice juxtapunere cu John Negroponte, pe atunci director la "National Intelligence", trecand in subordinea Condoleezzei Rice, ca adjunct la Departamentul de Stat.
Casa Alba, sub influenta "likudnicilor" din "PNAC", a reusit sa blocheze un studiu al lui "National Intelligence Estimate"- care face sondaje pe baza informatiilor agentiilor secrete americane - si care reflecta concluziile CIA. Potrivit acestora, nu exista nici o dovada ca nivelul de concentratie si numarul de centrifuge utilizate la "imbogatirea uraniului" ar indica vreo intentie a Iranului de a construi arme nucleare.
Nu numai CIA si "National Intelligence Estimate" sustin acestea, dar si serviciul secret francez, precum si Mossadul sunt de acord ca Iranul nu ar putea construi vreo arma nucleara, decat intr-un rastimp de cinci-zece ani.