Poate ca traiul prin noroaiele si colburile satelor desfigurate de comunism a facut sa ma pricopsesc cu o sensibilitate devotionala chioara, al carei obiect se-ndaratnicea sa-mi ramana nestiut. Ceea ce in nici un caz nu era de natura sa amorteasca frenetica mea cautare de obiective, spre marea uimire a unei adolescente nerabdatoare sa-si abata idolii in tarcul prosternarilor. Dar, desigur ca odata consumat oficiul gaunos al prosternarii, ma trezeam mai buimac si avid decat inainte, fapt ce conferea devenirii mele linia intortocheata a starii de mahmureala, caracterul patetic al orbecaielii. Era vremea cand rana, capatata din greseala, pare mai valoroasa decat stiinta, obtinuta prin sfaturile binevoitoare ale celor trecuti prin viata.

Nu mi-e rusine s-o recunosc, prea des am confundat profunzimea unei analize cu abilitatea dramaturgica a autorului ei; m-am lasat dus de nas ca un neofit imberb de viclenia scriitorilor, dispusi oricand sa smulga din mine extaze pentru a le confirma, prin icnete satisfacute, zdravenia fictiunii lor teoretice. Exista si subiecte care se preteaza de minune la dramatizare, acelea despre care suntem gata sa credem ca intereseaza ori ar trebui sa intereseze pe oricine, care gandeste si este preocupat de soarta lumii. Cu cat subiectul cu pricina era expus intr-o recuzita afectiva mai tipatoare, cu atat mi se inducea mai ferm adeziunea la opinia autorului; eram gata sa conced ca lucrurile numai asa pot sta. Mi-a luat ceva vreme pana sa ma prind ca esenta stilistica a scriiturii bune e tocmai capacitatea de a suscita reactii afective, a provoca reverii formale ori conceptuale, adica a surprinde cititorul printr-o drama, a-i exalta fie sensibilitatea, fie inteligente. Actul lecturii nu poate fi altceva decat sa intri in contiguitate cu autorul, sa-i livrezi sentimentele de care are nevoie drama lui pentru a-si expune fondul ideatic. Cred, ca atare, ca pana si cele mai bune lectii de filosofie, care pentru profesionistii saraci cu duhul pare a fi pur exercitiu conceptual, sunt de fapt puneri in scena dramatice. Prin asta a cucerit Platon, prin asta s-a impus crestinismul, asta stia Giordano Bruno, Iakob Bohme, W. Blacke, stia Goethe si Nietzsche, Schopenhauer, Freud, Hesse, Foucault, si de altfel toti povestitorii faimosi de care am eu cat de cat cunostinta.



 


Sa dramatizezi ideile, acesta pare a fi secretul prin care se cuceresc cititorii. Caci daca vom lua in seama sursa lor directa, vom intelege ca si ideile sunt personaje, oricat de stravezii si sfrijite ar parea ele prin comparatie cu eroii epici, iar jocul lor nu mai e pura rationare, ci efectiv o drama, spectacol in care intriga o constituie reteaua problematica, iar actiunea - demersul in vederea luminarii sau lamuririi acesteia.