Ma atrage romanul marturisirii

Inainte de a porni discutia noastra, lasa-ma sa vars o picatura din cerneala scrisului meu, chiar si atunci cand este pe laptop, pentru prietenul nostru George. Puternicul prozator Gheorghe Craciun, plecat ieri, 30 ianuarie, dintre noi. S-a dus in drumul lui, urmandu-i lui Mircea Nedelciu, Ioan Flora. Iata ca si dintre cei care, candva, ne proclamasem "Noii", incepem sa parasim, rand pe rand, scena.
Azi-dimineata, venind spre redactie, am coborat la Conservator si m-am intors spre Schitu Magureanu. Am coborat in Cismigiu, dand sa traversez parcul pe aleea ce trece pe langa ochiul de apa in care candva poposeau lebede. Cu o moleciune a duiosiei catre timpul nostru de demult, m-am oprit in dreptul podetului arcuit intre alee si peticul de pamant din inima iazului cimentuit. Pe acel podet, acum 35 de ani, imi facuse Craciun cateva poze. Avea un aparat nou de fotografiat si staruise sa ne pozeze: pe Iova, Ene (impreuna cu Craciun formau grupul "Celor Trei Gheorghe") si pe mine. Mai sunt pozele. Doar ca fotograful nu apare in ele. Am zambit, cu acel soi de dor paclit: "Ce mai faci, George?"
Dupa nici o ora, Costi Stan mi-a dat vestea...
Un inceput de dialog, dureros, mai ales pentru noi, cei care l-am cunoscut si l-am pretuit.
As vrea acum sa vorbesti de romanul tau "Dupa vanzare" (2005), premiat in decembrie de Asociatia Scriitorilor-Bucuresti.
Ce pot sa-ti spun Iolanda, daca tot e sa urnim discutia? Incepem sa ne vedem si noi destinul. Se strange caierul si, din noianul de intamplari, risipiri, zburataciri si nebuloase, prinde a ni se contura destinul. Implinirea ultima e tot mai aproape.
Asadar, ce inseamna pentru tine
"Dupa vanzare"?
Reprezinta pentru mine un alt fel de debut. Dupa cateva carti pe care nu le socotesc cu prea mare miza, la doua decenii dupa" Cu ochi blanzi" (1985), romanul acesta din 2005 a venit sa ma intareasca in gandul ca abia acum a sosit si pentru mine vremea scrisului. Pana nu demult, tot pentru mine, a fost mai mult risipa trairii...
Cum definesti destinul
vostru literar?
Destinul nostru prinde a se contura ca o poveste spusa de un altul. Vorbesc despre cei care in 1968 si in anii care au urmat ne-am intalnit la Filologia bucuresteana, in caminele de la Panduri, de pe Stefan Furtuna sau de la Grozavesti si, incetul cu incetul, am prins a ne grupa. Am prins a lucra. Am prins a fi prieteni. Iata cum se adeveresc vorbele vechi, "prieteni pana la moarte."
Destinul nostru literar, spre deplina implinire acum, este legat nemijlocit de prietenia cartilor. Asa a fost sa fie. Dupa vanzare (si bine a observat Costi Stan in cele scrise despre aceasta carte din 2005) vine sa intregeasca cele construite de George Craciun in Puppa rusa, desi nu ne-am propus sa abordam impreuna vreo tema comuna. Dar asa se intampla si cu cartile lui Costi Stan, Ghe. Iova, Ghe. Ene, Sorin Preda si a altora din cercul nostru. Isi raspund parca una alteia.
In ideologia noastra literara, formata, cristalizata, atunci in anii '70, nu premiile literare (si au venit mai din toate pentru fiecare dintre noi) erau mizele noastre, ci adevarul textului. Scriam diferit si, totusi, cine va sta sa citeasca odata cartile noastre impreuna, va constata ca ele, in totalitatea lor, formeaza o mare, unica scriere a prieteniei noastre.
Cum vezi, in timp, proza anilor '80?
Puternica, pentru anii aceia. Chiar daca in comentariile noastre, in lungile noastre discutii pe texte si carti, eram necrutatori cu multe dintre scrierile aparute atunci. Totusi Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, ca sa dau numai doua nume, ne stimulau. Nu ii aveam neaparat drept modele, desi criticii fac astfel de afirmatii. Erau ceva mai mult. Erau scriitori si carti pe care puteai conta. Stiai ca, la orice pagina i-ai deschide, aveai sa intalnesti scriitura adevarata. Dar cu aceeasi aplicatie citeam si comentam Biblia, de exemplu.
V-ar fi fost mai greu fara
Ov. Crohmalniceanu?
Croh, asa-i spuneam cu pretuire, ne-a preluat, de fapt. Cenaclul "Junimea", in forma neoficializata, exista mai demult. Din acele intalniri zilnice ale noastre, din diminetile petrecute la "Colombo" (acum "Liana", parca), cofetaria de langa libraria "M. Eminescu" de pe bulevard, din vesnicul nostru impreuna s-a dezvoltat si a trait ani buni "Junimea". Croh ne-a ordonat, intr-un fel, ne-a slefuit personalitatile si, adeseori, s-a ingrijit de drumurile noastre pe la reviste, edituri.
Dupa cum cred ca si el si-a rascumparat, prin noi, multe dintre cele triste ale anilor '50.
Fara el, ne-ar fi fost greu. Eram greu de suportat, prin "cruzimea" talentului si contrarietatile pe care le starneau cartile noastre. Si nedescurcareti.
Exista un drum obligatoriu pentru un prozator?
Exista, desigur, un astfel de drum. Usor de descris, chiar, daca ar fi sa ma refer la cele ale "meseriei de prozator." Dar dincolo de acest stiut exista alt drum, tainic, care nu ti se deschide si nu ti se dezvaluie decat dupa legile lui pe care niciodata nu le vei cunoaste.
Cel putin pentru mine ramane o mare taina nasterea unei carti.
Ce impuls te face sa o scrii?
Ce ma impinge sa o scriu? Ce ma constrange sa sufar de ea? Ce forta nestiuta, nemiloasa si induratoare in acelasi timp, imi aduce cuvintele?
Eu pot cunoaste secretele meseriei, pot manui felurite artificii, pot prelungi unele inchipuiri, pot face multe alte giumbuslucuri, dar taina cartii pe care tocmai am incheiat-o n-o voi afla niciodata.
Stiu doar ca fiecare carte ma apropie de moarte. Si mereu va ramane una nescrisa, care in zadar ma va mai astepta.
Ai privit adesea cu dispret generatiile '60, '70?
Nu cu dispret. Uneori cu acel soi de nedumerire, ca in fata unor gratuitati, a unor inutilitati. Dar nu am dispretuit sau, mai stiu eu, condamnat generatiile anterioare. Am incercat sa le inteleg.
M-am format din carti. Stiu ca fara scriitorii care au fost nu as fi putut fi nici eu scriitor.
Dar m-au interesat, dintotdeauna, cartile, nu autorii lor. Din cartile lor vine scriitorul Ioan Lacusta, asa cum ma sustin scriitoriceste cartile prietenilor mei. Asa cum si eu nu sunt, in cele din urma, decat cateva carti pe un raft de biblioteca.
Dar despre cei mai tineri prozatori ce poti spune?
Imi plac si nu-mi plac cei din generatiile care vin. Imi plac pentru ca mi se pare ca sunt mai tineri, mai vii, decat eram noi la vremea lor. Au o libertate pe care noi ne-o construiam printre interdictii, cu sovaieli.
Nu-mi plac pentru ca prea repede imita, ca si cum vor sa faca dovada ca au temele invatate, pacatele generatiilor anterioare. Mai ales atunci cand se cearta si se ratoiesc unii la altii, nu imi plac. Cand vaneaza scaune (daca se poate fotolii, sau chiar canapele), bani si trecatoare cununi de lauri.
Imi plac pentru ca sunt cultivati, pentru ca nu se tem de Afara, pentru ca sunt mai bine orientati spre ale literaturii. Mai ales imi plac pentru ca din randurile lor s-au afirmat de-acum importante personalitati critice. Da, personalitati.
Romanul de idei, romanul
de atmosfera, romanul document...s.a.m.d. De care
esti cel mai atras?
Ma atrage, si incerc sa merg pe un astfel de drum, romanul marturisirii. Cred ca rostul romancierului acum este de a depune marturie. Descoperindu-si, cautandu-si constiinta. Romanul exercitiilor stilistice sau tehnicistice nu cred ca mai poate continua. Nici romanul esopic, sau cel mizerabilist, scatologic, cel cu defulari de tot felul, parabolele cu animale sau obiecte s.a. Exercitiile de virtuozitate cred ca cedeaza terenul marturisirilor, marturiei. Aventurii constiintei.
Am incercat sa scriu un roman documentar, 1939, l-am inceput de vreo trei-patru ori. De fiecare data au iesit alte carti, din documentarea preliminara.
Ce bucurii iti aduce munca
la "Magazinul istoric"?
E greu sa raspund in cateva siruri la o astfel de intrebare. Sunt atat de multi anii de cand lucrez in redactia aceasta, 35 in curand, chiar dupa terminarea facultatii, incat nu mai pot face o despartire clara intre bucurii, amaraciuni, impliniri, deceptii, elanuri sau plictiseli, bogatie sau saracie. Este viata mea, asa cum se trece ea. Sunt implinirile mele, atatea cate sunt. Sunt intalnirile, la inceput, demult-hat demult, cu fascinante lumi de arhive, de documente, de biblioteci, de colb si cenusa de gazete. S-au nascut din astfel de intalniri pagini de revista, unele adunate in carti.
Ai continuat sa scrii literatura.
Poate nu aceeasi literatura pe care as fi scris-o daca as fi avut alt loc de munca. Daca as fi dus o altfel de viata. Daca nu as fi fost las in cateva momente decisive. Dar nu-mi plac astfel de alintari sub semnul lui poate si daca. Sub un poate se ascunde de obicei regretul ulcerat sau un daca vrea sa justifice ratarea. Inca nu ma Incearca astfel de naluci. Sunt inca viu.
Ioan Lacusta, mai este mult de spus despre istoria Romaniei, deformata de cei cincizeci de ani de comunism?
Una dintre marile fascinatii ale istoriei, ale cercetarii istorice, ale publicisticii istorice este aceea ca mereu mai este ceva inca nespus, nescris, mereu mai este ceva de descoperit, un voal de ridicat sau, de ce nu, un giulgiu de pogorat.
Din cate am putut constata pe "pielea mea" simptomatic acum este faptul ca nu se mai merge la izvoare, la documentele originale, odata ce acestea au fost publicate candva. Nu se citesc surse paralele, nu se abordeaza un eveniment din mai multe marturii, nu se face critica istorica.
Universul istoriei nu are cum sa fie inchis. Cel care ar incerca sa-l inchida devine la randu-i inchis, in crisalida disparitiei.
Dispare interesul pentru istorie?
Nu are cum sa dispara. Dovada, intre altele, este si faptul ca Magazin istoric implineste, in aprilie, 40 ani de aparitie neintrerupta.
Se citeste literatura in Romania?
Inca se mai citeste literatura. Din pacate se citeste sub impulsul consumismului. Sunt propulsate carti, sunt mediatizati autori care, de foarte multe ori, nu numai ca nu au nici o acoperire valorica, dar provoaca si deruta in randul cititorilor, tineri indeosebi.
Ar mai interesa pe cineva romanul istoric?
Cred ca ar mai interesa. Dar cine sa-l scrie? Sadoveanu a murit demult. Probabil ca este si el (romanul istoric) "expirat."
Mai este prozatorul de azi robul disciplinei propriului scris?
Nu cred in tipul prozatorului-ocnas al scrisului sau. Oricat de multe marturii ar fi despre astfel de creatori. Sunt, pana la urma, divagatii, menite sa sporeasca mitul scriitorului chinuit. Nu chinuie decat lipsa talentului. Nu-i dramatica decat lipsa de har. Nu-i adevarata decat suferinta (afurisit de adevarata) provocata de saracia scriitorului. Nu-i dureroasa decat vanarea banilor pentru un trai chinuit de pe o zi pe alta. Nu duce la deznadejde decat neputinta de a alege intre a fi doar al scrisului sau si al altora (al bauturii, de exemplu), pana la pierdere de sine. O spun in perfecta cunostinta de... fost inrait bautor.
Unde se afla scrisul adevarat? Cum este el?
Scrisul adevarat este cu mult dincolo de toate acestea. Scrisul este bucurie. Este clipa supremei deschideri a fiintei tale, cand Dumnezeul cuvintelor te ia de mana si-ti deschide taramuri altora interzise. Nu exista chin in pasii aceia pe taramul binecuvatarii tale de a fi sortit scrisului.
Scrisul este libertate, daruire si statornica credinta. Si solidaritate cu celalalt care scrie. Chinul vine cand ii dusmanesti scrisul altuia, cand incerci sa faci din scrisul tau instrument de parvenire, cand uiti ca scrii pentru a fi citit si scrii doar pentru a castiga (bani, pozitii sociale s.a.).
Cand ieseam, nu demult, din cabina de unde se transmisese la postul national de radio o emisiune in direct in care vorbisem si despre tristetea pe care o simt la capatul unei carti incheiate, despre golul in care te prabusesti nauc, dupa ce cerurile s-au inchis, tristete reala, una dintre doamnele care asigurau regia tehnica m-a intrebat: "Dar nu stiti ca exista si cititori care sufera cand termina cartea pe care o tin in mana?"
Scriitorul cred ca trebuie sa fie robul doar al disciplinei sufletesti de a nu minti si a nu se minti in pagina. De a crede in puterea cuvintelor de a fi viata.
Toate celelalte spuse despre "robia" sa mi se par simple cochetarii. Cel putin eu nu-mi percep scrisul ca un chin, oricat de grea mi-ar fi uneori viata.
Ai putea scrie un roman
la comanda?
Nu l-as putea scrie. Nici nu as discuta o astfel de comanda. Daca cineva insa m-ar pretui, intr-adevar, ca scriitor si mi-ar da banii care sa-mi asigure o existenta in care sa pot scrie o carte pe care inca o inchipui, i-as primi darul. I-as dedica si cartea.
Oare sunt la noi astfel
de intamplari?
Nu cunosc astfel de situatii. Poate exista, dar nu le cunosc. Stiu ca exista in schimb oferte de tipul: "Io dau banii, ca am o idee da e tare da moare ma-sa da idee, tu da te tii da zici ca esti intelectual o scri pe larg, da banii io i-am dat si cartea io e autorul." Nu literaturizez prea mult, din pacate.
Numeste macar o singura carte de proza de dupa '90, care ti s-a parut exceptionala.
Mi-e greu sa numesc o singura carte. Este si nedrept, de altfel. Pot aminti in schimb un autor care se individualizeaza convingator intre puternicii prozatori ai momentului: Radu Aldulescu. Ii pretuiesc forta narativa, dotarile (ca sa nu zic altfel) de prozator, in linia marilor, bunilor nostri romancieri.
Si nu pot iarasi sa nu ma gandesc la George Craciun. Pregatea un roman "am citit cateva fragmente prin presa literara "in care tonul scriiturii era cu totul altul. Prevedeam in aceasta carte a lui coplesitorul ton al marturisirii, al asumarii destinului si al istoriei, al intelegerii si nu al condamnarii cu de-a sila.
Pacat, mare pacat, George, voi spune mult timp de-acum incolo.
Ce va fi cu literatura romana in anii care vin?
Intr-o Romanie care inca nu-i in stare sa se tina demna pe picioare, care ignora cu sfidatoare nepasare demagogica istoria si destinele celor care inca isi mai au sufletele legate de tara aceasta, cred ca literatura, in anii ce vin, va fi foarte puternica.
Cresc noile generatii, cresc frumos, oricat ne-ar calca pe nervi, cresc limpezite, izbavite de pacatele noastre si vor descoperi singure forta manuitoare a literaturii. Ceea ce, scriitoriceste, putem face pentru ei, dovedindu-le ca vom crede in ei, este sa ne marturisim, cu toata puterea cuvintelor noastre. Nu ascunzandu-ne in cuvinte, ci luminandu-ne prin ele.

---

Despre autor: