E povestea presei si a politicii romanesti de 17 ani si a modului cum au inteles ele obiectivitatea si impartialitatea.

Povestea incepe in 1990 cu protestele fata de televiziunea publica, institutie controlata strict de FSN si instrument perfect de propaganda. Lupta incepuse in numele obiectivitatii si al pluralismului. De atunci s-au intimplat multe lucruri bune, dar intr-un anume sens s-a petrecut si un mare regres. In 90, 91, 92 si inca vreo citiva ani dupa aceea, presa libera, atita cita era, nu avea nici cea mai mica urma de indoiala ca a vorbi despre crimele regimului Iliescu era un lucru obiectiv, ca a vorbi despre implicarea vinovata a lui Iliescu in atrocitatile minerilor nu era o interpretare subiectiva, ci o constatare obiectiva, ca era pur si simplu o relatare seaca si precisa a faptelor. In fine, destula vreme dupa aceea ramasesera inca ziaristi, de regula marginali fata de marile canale mediatice, care in izolarea lor mai faceau constatarea obiectiva ca Nastase era un politician corupt si un dusman periculos al libertatii si nu admiteau ca relatarile lor sa fie relativizate sau ponderate de comentarii eufemistice.

Incetul cu incetul se petrecea insa ceva rau, care se strecura insidios in toata societatea romaneasca. Pe de o parte, lucrurile au evoluat in bine, ideea impartialitatii si obiectivitatii, predicata cu insistenta la scolile de jurnalism, la trainingurile BBC si prin toate stagiile in strainatate, a cistigat teren si in redactiile romanesti de radio si de televiziune, dar pe de alta parte a tins sa fie transformata intr-o simpla mecanica. Pe solul romanesc supus atitor presiuni, impartialitatea si obiectivitatea au devenit un fel de neutralitate prudenta, asociata cu un stil evaziv. Inceputurile au fost intrucitva comice. Radioul public devenise campionul unui soi de obiectivitate ciudata care reiesea nu din spiritul fiecarei relatari in parte, ci din juxtapunerea lor. Jurnalele sale erau o insiruire de comunicate de la toate partidele, ziaristul parind sa creada ca daca amesteca toate punctele de vedere, asa cum amesteci culorile pe cercul optic, obtii albul luminii. In realitate, el obtinea o enorma cacofonie, o colectie, indigerabila, de partizanate.

Pe versantul celalalt, presa patronata din Occident evolua si ea, lent, catre o implicare tot mai redusa si aspira sa obtina seninatatea si echilibrul tonului de la ea de acasa. Mi-amintesc de discutia avuta cu citiva colegi de la BBC, tirziu, dupa ce, gratie lui Adrian Nastase si camarilei sale, presa redescoperise teama si autocenzura. Mi-au spus ca BBC nu se amesteca in politica domestica, deoarece ei sint impartiali si obiectivi si ca, ignorind idiosincrasiile locale, ei cauta sa obtina un fair play desavirsit. Vestul se pregatea sa lase Romania pe cont propriu.

In acest context, multi au inteles pesemne ca a fi obiectiv si impartial inseamna sa renunti la valori, la convingeri, pe care nu ai decit sa le exersezi la tine acasa, neauzit si nevazut de nimeni, dar ca la microfon se cuvine sa fii alb ca foaia de hirtie si sa dai mereu drept la cuvint tuturor partilor in mod egal, chiar si dusmanilor inveterati ai libertatii. Efectul a fost ca presa de mare audienta, cea politic vorbind relevanta, a abdicat pur si simplu de la o functie vitala intr-o democratie, aceea de a sustine valorile libertatii. Nu de mult, un campion al presei "tinere", un ambitios reformator al breslei il invita pe C.V. Tudor sa ne spuna versiunea lui despre huliganismul pe care il organizase in Parlament. Ziaristul credea despre sine, in cel mai bun caz, ca este obiectiv si impartial.

De fapt, in cele mai multe cazuri, ziaristii cu mare vizibilitate nu au candori si nu sint victimele acestei deontologii mecanice, dar ei o utilizeaza ca alibi, pentru a justifica diferite manevre. Il cheama si pe Iliescu, il chema si pe Vadim il cheama si pe Nastase, vezi Doamne, intrucit asa ii pretinde spiritul democratic.

Stiu bine care va fi replica. Pe acesti oameni, pe Iliescu si pe C. V. Tudor, i-au votat o multime de persoane si, prin urmare, nu putem noi sa-i excludem. Rationamentul e gresit. Daca nu ii invitam la televiziune, nu ii excludem nici din viata si nici macar din politica, ci doar din emisiunile noastre. Boicotul prin ignorare este o forma cit se poate de pasnica de afirmare indirecta a unor valori. E adevarat ca scopul nostru este unul politic. Intr-o democratie necoapta, in care din pricina slabiciunii corpului electoral au iesit de atitea ori din urna Iliescu si Vadim (si risca sa iasa destui alti indezirabili), e nevoie mereu de un factor ponderator, or, daca nu avem un Senat al inteleptilor, atunci ar reveni, cred eu, presei sa aduca un corectiv inteligent. Ar reveni presei rolul sa pazeasca ideea de libertate in spiritul ei si sa nu mai semene confuzie promovind sistematic pe chiar dusmanii acesteia.

Europa a abandonat tutela pedagogica. Se vede cu ochiul liber ca PSD si Iliescu au prins aripi si ca dau friu liber miniei revolutionare ca in vremurile bune. Nu mai exista nici o frina, acum cind socialistii europeni, din solidaritate oarba, incurajeaza actiunile cele mai nerezonabile si cind liberalii se bucura vinovat ca la mineriada din 1991. Cred ca doar presa inteligenta mai poate face ceva. Asadar, nu il mai chemati nicaieri pe Ion Iliescu.