Martti Ahtisaari, reprezentantul special al Secretarului General al ONU pentru Kosovo si-a prezentat public raportul. Ar fi trebuit sa asigure fundamentul unei solutii politice si juridice, acceptabila atat pentru cei care i-au dat mandatul – membrii Consiliului de Securitate, cat si pentru partile aflate in disputa. Din pacate pentru Kosovo, pentru Serbia, pentru Europa si pentru comunitatea internationala, el nu raspunde niciuneia dintre cerintele minime de fiabilitate si credibilitate. Nu incape nicio indoiala, raportul da apa la moara solutiei independentei kosovare, chiar daca se fereste sa utilizeze cuvintul cheie. Kosovo devine o entitate statala, cu drept de reprezentare internationala – inclusiv de aderare la Onu si institutiile specializate, cum sunt FMI si Banca Mondiala; poate etala simbolurile clasice ale statalitatii – steag, imn de stat. Temporar, este o statalitate supravegheata. Onu ar urma sa aiba in continuare un reprezentant cu puteri largite de control asupra executivului care va prelua functiile guvernarii de la actuala administratie internationala. De asemenea, trupele NATO si UE vor continua sa se afle pe teritoriul kosovar, indeplinind atit misiuni de politie cit si militare. Noua entitate statala nu va avea libertatea de a „fuziona" cu alte state – de exemplu alipirea la Albania, nici de a desprinde bucati din ea care sa fuzioneze cu state vecine, cum este cazul enclavelor locuite inca de sirbi. In plus, in cea mai buna dintre lumi, institutiile locale de administrare si reprezentare a autoritatii ar trebui sa asigure conditiile normale de existenta pentru o societate multi-etnica, unde drepturile minoritatii sarbe, de la cele politice, pana la cele legate de accesul la functii in administratie, ar trebui sa fie larg asigurate si deplin garantate. Ceea ce nu se inghesuie a spune nici textul planului Ahtisaari, nici comentariile care se fac pe marginea acestuia, sunt insa adevarurile incomode. Primul dintre acestea se refera la temeiul mandatului primit de fostul Presedinte finlandez. El se numeste Rezolutia Consiliului de Securitate nr. 1244, din 1999. La vremea respectiva, situatia de pe teren era dezastruoasa si pe buna dreptate, conclavul marilor puteri a constatat ca se creeaza o amenintare la adresa pacii internationale, deci un motiv legitim si legal de interventie pentru ONU. Pentru a supravietui, regimul Milosevici se baricadase intre zidurile unui nationalism extrem, inflamind cu buna stiinta „chestiunea kosovei". Suspendase drepturile de autoguvernare locala, prevazute constitutional, reactionase in forta la protestele de masa ale majoritatii populatiei de origine albaneza. Rezultatul represaliilor – un exod masiv al albanezilor si aparitia unor formatiuni paramilitare care au infruntat autoritatile Belgradului. Conditiile unui razboi civil local si al unuia dus de autoritati impotriva albanezilor din Kosovo erau coapte. Pentru a pune capat situatiei si a impiedica un dezastru umanitar, dar si pentru a pedepsi regimul Milosevici, Consiliul de Securitate a luat una dintre cele mai drastice masuri prevazute de Carta ONU: a suspendat autoritatea statala a Federatiei Iugoslave asupra teritoriului kosovar, incredintand responsabilitatea administrarii ei unui mandatar interimar. Fara niciun fel de ambiguitati, rezolutia arata ca scopul interventiei internationale este acela de a restabili normalitatea, la nivel local, in parametrii ei umanitari, politici si sociali, respectiv in relatiile dintre provincie si autoritatea de la Belgrad. Autonomia despre care se vorbeste in tot textul rezolutiei respective este cea presupusa de cadrul constitutional al Federatiei Iugoslave, pe care chiar Milosevici o incalcase. Ca dovada sta faptul ca, de cel putin trei ori, in textul rezolutiei si al anexelor sale se fac referiri exprese si lipsite de orice echivoc la faptul ca ONU si statele membre, luand aceste masuri extreme de interventiei, inteleg sa respecte suveranitatea nationala si integritatea teritoriala a Republicii Federale Iugoslavia. Ba mai mult, rezolutia face referire directa la Actul Final de la Helsinki, din 1975, cel prin care toate statele europene plus SUA si Canada reintareau recunoasterea frontierelor statale din Europa, asa cum fusesera ele asezate de tratatele si acordurile intervenite dupa primul si cel de-al doilea razboi mondial. Adevarul simplu, dar teribil de incomod este ca Martti Ahtisaari nu a primit nici un mandat pentru a defini independenta kosovei si aparitia unui nou stat pe harta Europei. Impingind lucrurile spre acest deznodamint, el nu face decit sa prelungeasca si sa amplifice consecintele dezastruoase ale unei abordari politice lipsite de substanta juridica si totalmente ineficiente, care s-a abatut ca un uragan peste spatiul iugoslav, la inceputul anilor 90.Adevarul incomod este ca ONU nu are nici mandat, nici jurisdictie pentru a crea un stat nou in regiunea kosovei. Dupa cum nu are mandat, nici prin Carta, nici prin efectul altor rezolutii sau conventii ulterioare, sa transforme o masura temporara – suspendarea autoritatii statale asupra unei partie de teritoriu, intr-o masura permanenta care priveaza un stat de o parte a teritoriului sau. Este si motivul pentru care, oricit ar dori liderii pro-europeni de la Belgrad sa grabeasca ritmul reintegrarii tarii lor, ei nu pot accepta o solutie politica ce incalca un drept fundamental decurgind din suveranitatea statala. In sfirsit, un alt adevar incomod este cel pe care se straduie sa-l ignore toti cei care propovaduiesc azi „solutiile de compromis" si „acceptarea realitatii", adica independenta Kosovei: inexistenta oricarui principiu de drept international care sa fundamenteze crearea acestui stat. Kosovarii de origina albaneza, majoritari in provincie, nu pot invoca dreptul la autodeterminare al popoarelor, pentru simplul motiv ca ei nu sunt un popor, ci o populatie. Poporul albanez si-a exercitat acest drept, cind a creat statul independent numit Albania! Daca am urma logica stramba a celor care invoca un asemenea drept pentru albanezii kosovari, atunci ne putem astepta in urmatoarele decenii la consecinte dintre cele mai ciudate. Concentrarea populatiei de o anume etnie, intr-un areal regional, chiar si in Kosovo, este un fapt social recent, trei- patru decenii. Daca in trei-patru decenii, kurzii, turcii, palestinienii sau oricare alta populatie se va stabili masiv intr-o regiune din Franta, Germania, Olanda sau Romania, sa spunem, dupa aceasta logica strimba ei ar avea automat dreptul de a cere crearea unui nou stat, ca in precedentul Kosovo!
Desigur, un mic razboi de „eliberare" sau o glorioasa lupta de „nesupunere" fata de autoritatile „asupritoare" sunt si ele ingrediente necesare. Al Qaeda nu mai are nevoie de nici o justificare „ideologica", i se ofera, chiar de la ONU, una „legala", pentru activitatile sale de sprijin pentru populatiile musulmane oprimate pe teritoriul diferitelor state europene. Orbiti de conditiile initiale, in care s-a urmarit destabilizarea si prabusirea regimului Milosevici, politicienii Europei merg pe o cale ce poate recrea, fie si local, conditiile unui nou ev mediu intunecat chiar la noi acasa.