E vorba si de Mihai, dar Razvan e doar undeva in decor. Ungureanu e cel mult complice. Crima incepe demult, de cind Basescu s-a declarat sclav devotat subconstientului roman.

Din acel moment, presedintele si-a asumat cea mai grea misie livrata de zei unui sef de stat. Aceea de a se bucura sau de a suferi plenar pentru soarta oricarui cetatean al tarii sale. N-a fost unul, au fost doi. Un timplar si un electrician, rataciti prin Irak dupa bani pe care acasa i-ar fi cistigat ceva mai greu. Acesti „niste amariti", ca sa-l citam pe presedinte, devin peste noapte arestatii natiei. Ce reusesc ei fara macar sa le fi trecut prin cap? Sa dea jos un ministru de Externe. Dar sa nu exageram. Chestia dlui Basescu, aia cu subconstientul, a fost cu siguranta o gluma. Serios vorbind, cazul Mihai Razvan Ungureanu e de-a dreptul dramatic. De cind presedintele si-a pus in cap sa-l faca terci pe premier, nimic din ce-nseamna institutie a statului roman n-a mai fost menajata. Presedintele jucator a taiat pur si simplu tara in doua si a pus-o sa se bata. Pentru el sau cu celalalt. Pentru chibiti, chestia suna bine, cu o singura conditie. Ca Romania sa fi fost o turma, si nu un sistem de institutii. Dar cum nu poate fi decit astfel, meciul e de la un capat la altul un mare blat. Mihai Razvan Ungureanu n-ar fi fost astazi ex-ministru de Externe daca n-ar fi decis in prealabil ca, intre premier si presedinte, Basescu are sanse mai mari sa cistige baricada si sa-l serveasca doar pe acesta. „Avind in vedere riscul ca faptele celor doi cetateni sa fie interpretate ca actiuni potential ostile la adresa altor state, precum si faptul ca MAE nu are competente in gestionarea unei astfel de situatii, s-a decis informarea domnului Traian Basescu, presedintele Romaniei si presedinte al CSAT." Iata fraza emisa vineri, la cald, de catre MAE, care ne dezvaluie optiunea clara a lui Mihai Razvan Ungureanu pentru echipa Basescu, desi logica institutionala sau, pentru a-l cita chiar pe el, „rigorile de comunicare si de calitate" i-ar fi dictat sa-l anunte despre „actiuni potential ostile la adresa altor state" si pe seful sau direct si imediat, Calin Popescu Tariceanu. Ex-ministrul a decis, prin urmare, ca informatiile pe care le gestioneaza nu servesc tara, ci o anumita politica. In cazul de fata, politica lui Traian Basescu in chestiunea Irak.

De altfel, pozitionarea sa e de notorietate din momentul in care premierul Tariceanu a lansat campania pentru retragerea trupelor din Irak si cind, prin alt ex-ministru, Teodor Atanasiu, a comis acelasi gen de „crima", subordonind Executivul unei optiuni de partid. Au platit pina la urma si unul, si altul, dar problema ramine. Si e mai grava decit ne inchipuim. Nu-i nici un secret ca marile decizii, cele care fac politica interesului national, stau pe o tona de informatii secrete. Pentru asta exista servicii specializate cu bugete enorme, cu legi sofisticate de organizare si functionare, cu puteri si imunitati exclusiviste. Dar si cu imperativul echidistantei politice si al neutralitatii ideologice. Serviciile si in general toate institutiile de stat care gestioneaza informatii servesc politicienii doar in calitatea lor de servitori ai natiei. Cazul Ungureanu ne demonstreaza ca in Romania, pina la cel mai inalt nivel, gestiunea informatiei esentiale pentru stabilitatea institutionala si logica interesului national sint profund pervertite. Daca seful unui serviciu e servitorul lui Traian Basescu, cel mai probabil, informatia e dirijata cu precadere sau exclusiv acestuia. Daca isi datoreaza destinul public premierului, acesta, si nu Basescu, va fi primul servit. Si, de regula, singurul. Intrebarea la care ar trebui sa primim un raspuns urgent nu priveste nici inlocuitorul lui Mihai Razvan Ungureanu, nici daca a pierdut sau nu Basescu din aceasta noua confruntare cu Tariceanu.

Important pentru noi e sa stim daca serviciile de informatii si institutiile pe care le servesc mai pot sau nu sa slujeasca Romania sau ramin la mina oricarui politician caruia i se-ntimpla sa se creada mare. Daca noi, cei doar guvernati, putem avea pina la urma un cuvint de spus inainte, si nu dupa ce un ministru, un presedinte sau un prim-ministru decide sa ne considere „niste amariti".