Dedicam acest dialog prietenului Gheorghe Craciun, cunoscutul prozator si eseist, care s-a stins din viata zilele acestea.
Dumnezeu sa-l odihneasca!
Ai debutat in 1973 in "Echinox". Cum a fost?
Intai de toate, Iolanda, trebuie sa ma ierti: sunt foarte circumspect cand ajunge cineva la mine si-mi pune intrebari. Debut spuneai? In 1973 prima mea carte era gata. Scrisa in cafenele, prin parcuri, pe un colt de masa la biblioteca, sau pe unde mai haladuiam. Ma simteam ca ca o fata batrana cu zestrea pe veranda, dar Clujul literar era tinut in cleste de D.R. Popescu. Debutul a fost mijlocit de prietenii mei Al. Cistelecan si Virgil Podoaba, care l-au convins pe Marian Papahagi sa ma publice desi inca nu-mi facusem stagiul echinoxist. Abia dupa aceea am intrat in redactie cu drepturi depline. Am scris pentru revista, am tradus, am dactilografiat si am facut de serviciu la tipografie pana cand a trecut un securist si le-a sugerat ca n-am nici un viitor. Atunci am "rabufnit" in revistele dinafara Clujului, Vatra printre ele, chiar si Romania literara. Abia apoi am revenit cu numele in Steaua si Echinox. Iar Victor Felea imi cerea vara cate-o proza, pentru Tribuna, cand era DRP in concediu.
A venit vremea debutului editorial cu "Aripa Grifonului". Te intreb din nou: cum a fost?
Cam in aceeasi nota. Volumul meu de povestiri era la "Dacia", unde s-a ratacit prin sertare si probabil ar fi stat mult si bine daca nu-l scoteam sa-l duc la Cartea Romaneasca, la Bucuresti. Gest care am impresia ca nu mi s-a iertat nici astazi. Am luat atunci premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut, adica mai degraba editura l-a luat cu cartea mea, pentru ca editurile au si ele (nu-i asa?) puterea lor. Celelalte doua carti au urmat destul de repede, una la Cartea Romaneasca si cealalta la Editura Militara, intrarea careia ne-o deschisese tuturor Mircea Nedelciu. Dar membru al Uniunii am devenit abia in '90, prin "amnistie".
In tot acest timp ai scris pe rupte eseuri si articole in reviste, ai calatorit.
Publicistica mai fac si astazi. Scriu la Vatra un fel de "editoriale", tin o rubrica la Tribuna, scriu la Ziua de Cluj, am scris la Evenimentul zilei, am scris chiar zilnic pentru alta publicatie si a fost norocul meu ca n-a fost una care sa apara multa vreme. Mi-a placut intotdeauna sa maschez istorioare morale in articolele mele din ziare si reviste, sa torn un strop de arsenic printre semnele in numar fix pe care mi le cere redactorul sef. Asa a aparut "Sticla de lampa", o carte care s-a nascut printr-un accident, dar care a ajuns sa-mi fie draga. A luat si aceasta un premiu, inca unul mare, doar ca incepand cu acel an premiul in cauza n-a mai fost in bani. Public uneori si cate-o poezie. Celor nedumeriti le explic cum procedez: pun seara o foaie goala pe birou si dimineata ma uit sa vad daca exista poem. De cele mai multe ori foaia e goala, cum am lasat-o. Dar uneori...
Mi-ai dat o idee buna!
"Drumul spre Polul Sud", "Frigul verii"; "Atena, Atena"; "Viata mea in slujba statului"; "Sticla de lampa", "Vara mai nepasatori ca iarna"... Ai intrat in antologii si dictionare, ai luat premii. Esti un rasfatat al criticii?
N-am fost chiar un norocos, nici un rasfatat. Dar m-am obisnuit asa. Mai degraba am si azi norocul ghinionistului: cel mai pretios - n-o patesti de tot! In satul meu nu ajung nici editorii si nici creditorii.
Imi place sa pun putin stil si in intamplarile zilei: arta de uz propriu.
Scriu ca si cum as distila in secret alcool: gust din cand in cand si spun - bucata asta e gata! Asta se mai trece o data prin alambic.
Stiu ca acum traiesti intr-o semiizolare la tara si mai stiu ca ai iubit intotdeauna muntele. Nu esti tocmai o imagine standard a scriitorului roman de azi.
Am o etica prea simpla si de aceea ma tin departe de viata literara. La momentul potrivit idealurile copilariei trebuie abandonate, ca dintii de lapte. Eu nu cred ca am fost dintr-aceia care s-au schimbat destul. Maturitatea a furnizat mai degraba un instrumentar mai sofisticat si mai evoluat, dar idealurile au ramas aceleasi. De aceea ma stradui sa duc o viata obisnuita. Stau in cea mai mare parte a timpului la tara, unde am o casuta. Ma duc la pescuit, stau la taclale cu satenii, imi lucrez gradina, iar seara citesc Cehov sau tineri romancieri irlandezi.
Un adevarat "tratament literar".
Si pescuitul este o buna terapeutica diurna. Dar noptile sunt inevitabile. Si probabil de noptile mele nu mai raspunde Morfeu, m-a pasat deja unui zeu mai mic si mai nepasator, incompetent. Visele sunt o memorie incifrata careia nu-i scapa nimic. In viata (cum e poate si firesc la varsta asta, din moment ce sanatatea ni s-a dat pe credit) au aparut unele probleme pe care am considerat ca le pot cel mai bine administra in felul acesta. Nu cred ca m-am inselat. Lumea de-acolo imi da prilejul unor texte care-mi plac foarte mult si dupa ce le-am scris. Imi place singuratatea mea (relativa) de la tara. Traiesc aici, la scara mai redusa, senzatiile pe care mi le dadea muntele candva. Drumurile la munte, aproape intotdeauna de unul singur, erau niste vagabondari cosmice. Iti pot descrie o noapte de februarie, cu stele mari cat nucile si cu doua sau trei straturi de nori, unii stravezii, altii mai consistenti, care se deplasau cu viteze diferite, umbrele lor ca niste nautilusi pe zapada, lupii care se zbenguiau sub luna pe coasta cealalta a vaii lasand urme complicate si senzatia ciudata ca puteai sta neclintit sa vezi toate acestea fie un minut, fie un secol - era acelasi lucru.
Ai recitat un poem.
Greu de povestit. Am incercat sa-i transmit senzatia indescriptibila lui Antonio Sk·rmeta, la Zagreb si l-am simtit pe batranul chilian cum devine atent, iese din absenta aceea de cobra adormita, a tuturora care si-au trait in viata celebritatea de 15 minute pe care ne-o permite secolul.
Ion Muresan spunea cu humor ca esti cel mai bun prieten al lui, pentru ca, oricum altul nu are.
Pe Mury il cunosc de cand eram anticar si ii varam in buzunar carti de poezie. El avea acolo cate-o sticla de rom, din care beam ostentativ in buricul targului, pe o banca sub calul lui Matei. Lucra pe vremea aceea la o statie de benzina si primea rom de la soferi. L-am cautat la tara si l-am convins sa vina la oras, dupa ce se mai uita o data cum ploua in brusturi - sa-si aminteasca, apoi am anuntat ca "orasul a fost dotat cu poet".
Si inca ce poet!
Am cu el o relatie stabila pe care timpul n-o mai poate pune la incercare: daca ne-am vedea, sa zicem, dupa o pauza de cinci ani, ne-am indrepta tacit spre cafenea ca si cum ne-am fi despartit ieri. Ciudat. Lumea e convinsa ca ne vedem zilnic, ca stim in fiecare moment unde se afla celalalt. Crezi ca exista si persoane care ne confunda?!
Posibil.
Habar n-ai cat de saritor poate fi poetul acesta distrat cand esti cu adevarat la ananghie, si cate relatii isi descopera. Apartinem aceleiasi lumi. Ne intelegem textele dincolo de litera, l-am ajutat sa scoata cartofii (la el), am sadit pomi (la mine), am baut bere in localuri reci si neprimitoare, am haladuit noaptea pe strazi incercand sa ne amintim momentul exact cand ne-am cunoscut. Ii stiu poemele din momentul uneori ignobil al gestatiei.
Despre tine, ca scriitor, s-a spus ca esti: "sobru si concis", ai "proze dense", esti "rafinat", "subtil", "riguros" s.a.m.d. Si cum mai esti?
Nu vreau sa spun prea multe despre mine ca persoana - ajunge ce se poate citi. De altfel distrug note, distrug variante, sterg urmele. Ceva totusi voi marturisi. Cand eram copil, indragostit pana peste cap de colega mea de banca, aceasta m-a atins cu degetul odata. Am inchis ochii si ea si-a plimbat amuzata degetul pe fata mea. Nu pot sa spun ce-am simtit, dar si astazi controlez frazele mele incercand sa simt cumva acelasi lucru. Scriu ca si cum as distila in secret alcool ("Moonshining"!): gust din cand in cand si spun - bucata asta e gata, asta se mai trece o data prin alambic. Cand scrii esti singur la masa de scris, nu concurezi cu nimeni, si poate de aceea mi-am ales aceasta meserie. Cartile pot concura cu alte carti, ale altora, dar aceasta e deja alta poveste. Cred ca atunci cand scriu eu ma caut pe mine, si cititorul se cauta pe sine. Cu asta nu mai zabovesc asupra acestei intrebari.
Te ingrijoreaza ceva din proza romaneasca de azi?
Nu chiar, de ce sa ma ingrijoreze? Dar nu pot sa nu observ ca generatia tanara, "pe val", se cantoneaza oarecum in sine. Literatura este pentru dialog, inclusiv intre generatii. As minti daca as spune, insa, ca urmaresc atent fenomenul. Exista scriitori pe care-i apreciez, nu toti foarte tineri. Cartile generatiei de-acum sunt cam vocale, pline de decibeli, si nu-mi place literatura de unica folosinta. Autorii sa nu se-ncreada in indulgenta criticii, indulgenta de azi e premisa neglijarii viitoare. Daca generatia '80 a scris in general pentru critici (lucru platit destul de scump mai tarziu), acum lucrurile sunt mai degraba viceversa. Vitalitatea textelor noilor romancieri insa este o realitate. Pe aceasta o admir si restul nu-i decat o problema de timp.
Ai multe bucurii ca redactor la "Vatra"?
Majoritatea redactorilor de la revista fac parte din biografia mea, am fost colegi de liceu si facultate, chiar si de scoala generala. M-au chemat la ei, desi elevii din clasele mai mari nu sunt niciodata simpatici. Ne cunoastem atat de bine ca imi place sa cred ca nu va interveni niciodata nici un fel de criza de incompatibilitate. Oricum, s-au cam lamurit cu mine si ma lasa sa scriu ce vreau, cum vreau, sa fiu redactor de Cluj. Imi fac treaba, ii respect foarte mult si nu refuz nimic. Sunt fiul ratacitor - intotdeauna bine primit in redactie.
Cate carti ai ratat?
Probabil toate. Nu e chiar o gluma: concepem cartile la un nivel si le realizam fatalmente la altul. Pe urma starea de gratie dispare si ramane doar cartea, oarecum independenta, o conserva de emotii, imagini si idei, sa iradieze pentru altii, dupa capacitatea lor de perceptie. Probabil e valabil si pentru clasici. Dar sa nu ma fac ca n-am inteles intrebarea. Cu prozele scurte afacerea e mai simpla: toate cele care n-au fost ratate se aduna, cand sunt destule, intr-un volum. Cele ratate asteapta: intra din nou in alambic (in cazul fericit), pandesc si afla un moment mai putin exigent sau una din cunoscutele stari de criza auctoriala (in cazul nefericit) ca sa incerce sa iasa la iveala. In ce ma priveste am ratat mai degraba romane sau nu le-am terminat. Inca. Imi amintesc cum, in Elvetia fiind, am dus intr-o noapte la tomberonul stradal sute de pagini (scrise in perioada comunista) din care nu mai intelegeam nimic. Filamentul creionului electric cu care verificam si rescriam nu mai gasea nici un fel de incandescenta in text. Probabil eu eram cel care ma schimbasem, dar nu puteam sa risc. Incerc sa nu fiu doi: unul care scrie si unul care traieste. Ma tem la fiecare carte ca nu voi putea s-o scriu. Refuz contracte in avans din cauza aceasta, am reputatia de om dificil, daca autobuzul mi se pare prea aglomerat var mainile in buzunare si o iau pe jos. Aproape niciodata n-am bani si - culmea! - asta ma face si mai liber.
Si ce te mai face liber? Faptul ca esti si traducator?
Am tradus destul de multe carti, prea multe - spun unii. Mi-au tinut ocupate iernile si in general asta aduce un pic mai multi bani decat literatura proprie. Cand nu esti la inaltimea la care esti obligat cand scrii, am descoperit ca o poti atinge foarte bine cand traduci. Iti folosesti la maximum cunostintele de limba romana, incerci o teribila empatie pentru fraza si paragraful scriitorului pe care-l traduci, intri sub pielea lui, citesti subcutaneu, si asta este aproape cat o creatie. tine loc oricum de asta pentru cel care nu poate sa ramana prea departe de hartie si de condei. Traduc o carte ca si cum mi-as spune: ar fi putut fi scrisa romaneste? Si am tradus doar carti care mi-au placut, carti preferate, Joseph Conrad, W.H. Hudson si Graham Greene. Am tradus si o carte de Richard Henry Dana, folosind vreo sapte dictionare marinaresti. Mai caut si astazi editor pentru ea.
Ai ceva impotriva limbajului frust de azi din literatura?
Impotriva limbajului n-am nimic, dar impotriva pustietatii din spatele lui - da. Cu limbajul dezinhibat eram familiarizat din cartile occidentale pe care le-am citit intotdeauna in englezeste. Limbajul acesta rezista la Updike si Bukowski...
Intotdeauna il dau si eu de exemplu pe Charles Bukowski.
Incepe insa sa paleasca, de exemplu, la Miller si Cohen. Insurgenta nu trebuie sa se limiteze la limbaj. Daca-i o problema de limbaj, limbajul se mai corecteaza cu varsta si experienta. Pe urma, in pofida limbajului, un romancier ca Rodney Doyle are foarte multa finete, si simpatie fata de personaje.
Alexandru Vlad, crezi ca literatura romana se va dezmorti privind spre... Europa cea mare?
Literatura romaneasca e tot atat de competitiva ca filmul romanesc, sa zicem. Doar ca nu trebuie sa uitam ca atunci cand scriem dam ceva cititorului, ceva care sa-l intereseze, nu asteptam doar sa fim, ca sa zic asa, intelesi. Nu ar strica mai putina improvizatie, improvizatia nu e intotdeauna geniala, nici macar atunci cand scriitorul geme de talent. O carte este ca o casa, ea nu poate fi facuta chiar oricum, dar permite oricata fantezie atata vreme cat acoperisul e sus si podeaua la locul ei, nu lipsesc geamurile si usile. In scurta vreme vom fi probabil in marile librarii europene. Mi-e teama ca in goana asta sa nu apara literatura "de export", daca nu cumva a si aparut.
Daca nu ne primesc cu alte produse, sa le vindem literatura! Multe carti romanesti ar merita.
Nu trebuie sa le dam ce asteapta ei de la noi, ci mai degraba ce nu asteapta! Si atunci ii vom uimi.
Doamne ajuta!