Dupa o saptamana de la internarea la Spitalul Fundeni, pentru o grava afectiune a ficatului, prozatorul, eseistul si teoreticianul Gheorghe Craciun (nascut pe 8 mai 1950) a incetat din viata pe 30 ianuarie, la ora 22.00. Inmormantarea va avea loc vineri, 2 februarie, la ora 13.00, in localitatea natala a scriitorului, Tohanu Vechi (jud. Brasov).
Prozatorul cu cea mai mare anvergura teoretica a generatiei sale, Gheorghe Craciun a debutat in 1982 cu romanul "Acte originale/ Copii legalizate", pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor. Douazeci de ani mai tarziu, "Pupa Russa" (2004) a devenit un punct nodal pentru un gen de scriitura in care inventivitatea narativa se combina cu o extraordinara stilistica textualista. A fost nominalizat printre primii zece scriitori ai Romaniei contemporane, iar Institutul Cultural Roman a ales volumul de teorie "Aisbergul poeziei moderne" printre cartile ce urmeaza a fi traduse in programul de promovare a literaturii romane. "Moartea nu mai lasa loc nici unei indoieli: Gheorghe Craciun a fost cel mai inteligent scriitor al generatiei '80. A scris poezie, proza scurta, roman, a teoretizat literatura, a facut publicistica politica si a predat la Literele brasovene. Era un scriitor complet cu o constiinta clara si responsabila a literaturii, dar si a cetatii. De putina vreme deveniseram vecini de cartier si vedeam impreuna meciurile din Champions League. Ajunsesem sa-l cunosc si ca om. Era modest si decent, de o amabilitate rara si descoperisem in dragostea lui pentru pisicul Tigru un barbat sensibil si tandru. Afland ca am crescut la tara, mi-a imprumutat o carte despre cai. Admiratia mea distanta pentru scriitor s-a completat brusc cu prietenia cea mai calda pentru om. Moartea lui ingrozitor de prematura ii lasa pe prietenii si pe cititorii lui neconsolati si singuri". Astfel scrie despre Gheorghe Craciun tanarul critic literar Marius Chivu.
Mai mult decat un frate
Traducatoarea si poeta Anamaria Pop i-a fost prietena o viata lui Gheorghe Craciun: "Azi-dimineata (31 ianuarie, a. c.) tocmai formam numarul de telefon al medicului care ma trateaza (ar fi trebuit sa-i "raportez" starea sanatatii dupa schimbarea medicatiei) cand am pus receptorul in furca pentru ca mobilul urla sinistru a disperare... Era buna mea prietena, Iulia Popovici... i-am recunoscut vocea dupa cum spusese "Alo, Anamaria?..." apoi o lunga tacere. Am intrebat-o: "Cine?" Mi-a raspuns sec: "George Craciun, aseara..." Apoi iar o tacere lunga... iar in final: "De ce naiba trebuie sa-mi dai asemenea vesti? Nu poate fi adevarat!" "Si mie-mi pare rau ca a trebuit sa-ti spun..., dar e adevarat, din pacate!"
Nu, nu poate fi adevarat... cu George Craciun - care este pentru mine mai mult decat un frate, ne stim inca inainte de ora 124... - am vorbit nu de mult la telefon (nu stiu exact cand, am pierdut notiunea timpului). George si Arina Petrovici (mi-au trimis un e-mail in data de 31 decembrie 2006, la ora 8 si 12 minute... in care imi scriau, redau intocmai: "Cu drag si cu... foarta, de la noi! George si Arina", mesaj care avea si un attachment: serban foarta_o cale-dar.htm. I-am scris lui George un SMS in care-i spuneam ca nu pot deschide attachmentul - mi-a raspuns ca o sa mi-l retrimita. N-a mai apucat...
Cand scriu aceste randuri imi tot spun: "Nu, nu poate fi adevarat... Dupa Arina, am fost prima care a citit in manuscris exceptionalul sau roman "Pupa russa". Pusesem la cale sa "maritam" "Pupa..." in Ungaria. Facusem lobby pentru traducerea romanului la mai multe edituri de prestigiu de aici (George era extrem de mahnit, il durea durerea..... dar o suporta cu o demnitate de invidiat... ca "Pupa russa" nu fusese selectata de catre ICR printre cele 20 de titluri propuse pentru traducere in strainatate). Cunoscutul scriitor maghiar Attila Bartis, nascut si crescut la Targu Mures, stabilit ulterior la Budapesta, citise pe nerasuflate "Pupa russa". I-a placut la nebunie, compara aceasta carte cu "Romanul de productie" al lui Peter Esterhazy. Lucrurile incepusera sa intre sub o zodie buna. In preajma Craciunului, George mi-a scris ca lobby-ul meu incepe sa prinda "cheag", ca s-a intalnit la Targul de Carte de la Belgrad cu editorul din Ungaria, care era incantat sa-i editeze "Pupa russa". Era fericit, simteam asta din tremurul monitorului cand i-am citit mesajul.
Deci... nu, nu poate fi adevarat... ca George Craciun a plecat dintre noi. Doar nu de mult au fost la noi, aici, in satucul din Ungaria, de pe marginea Dunarii ... unde in 2001 (!!!) am fost obligati sa ne autoexilam din cauza tovarasului Iliescu... am petrecut impreuna Revelionul, apoi am petrecut impreuna zece zile dintr-o vara torida, pe malul Lacului Balaton. Adineaori am format numarul de mobil al lui George - suna ocupat, deci vorbea cu cineva la telefon... il voi suna mai tarziu...)".
"Pupa" lui a fost literatura
Bedros Horasangian, scriitor: "Gheorghe Craciun dispare dintre noi pe neasteptate. Dupa o existenta dedicata literaturii. Fara paranteze si ezitari: asa i-a fost dat. A trait literatura in toate detaliile ei reale sau imaginare si a servit-o exemplar la modul teoretic, practic si existential. Si-a scris opera intr-o relativa izolare, dincolo de obligatiile sociale, familiale sau profesionale. Un bun simt al echilibrului si o temeinica rabdare ardeleneasca pentru lucrul bine facut au atins masa critica intr-o masa epica din care s-au nascut variate texte, de diferite dimensiuni si forme, avand insa o similara consistenta. N-a fortat destinul. Nici nu s-a lasat strivit de povara unei notorietati venite tarziu. Ultimii ani au fost exemplari pentru consacrarea sa la nivel national. Nu stim cat si de international - ecoul traducerilor romanesti ramane adesea fara ecou - dar intrase deja pe culoarele recunoasterii europene. Urmatorii ani, suntem convinsi, ar fi consfintit acceptarea lui Gheorghe Craciun in clubul select al marilor scriitori ai lumii de azi. Nu exageram cu nimic: exista cartile lui. Uneori nu este suficient.
Gheorghe Craciun a fost, este, unul dintre cei mai importanti scriitori ai ultimelor decenii. Un maestru desavarsit al artei scrisului, in cea mai nobila descendenta flaubertiano-radupetresciana. Nu are legatura cu valoarea unei carti sau popularitatea unui scriitor. Temeinicia scrisului lui Gheorghe Craciun rezida dintr-o excelenta cunoastere si manuire a mestesugului epic si flexibila utilizare a instrumentarului teoretic. Prozele, eseurile si publicistica sa raman exemplare. "Pupa russa" si "Aisbergul poeziei moderne", ca si mai recentul "Fals jurnal la Pupa Rusa", raman puncte de referinta ale literaturii romane contemporane. Nu este momentul pentru atente evaluari critice: dispare un scriitor, incepe posteritatea. Nedreapta compensatie la pierderea unui prieten. Scriitori se mai gasesc, prieteni de nadejde mai greu.
Mi-ar fi placut sa vorbim la telefon si sa-l pisalogesc sa scrie un articol, tot amanat,despre proza lui Julian Barnes. N-a fost sa fie, poate cu alt prilej, sa mi-l ofere personal. Nu se stie niciodata: "Uite, Bedros, articolul, l-am terminat aseara, a iesit ceva interesant, Flaubert avea dreptate, "La parole est un laminoir qui allonge toujours les sentiments", data-n paste Mme Bovary!
A reprezentat-o cu demnitate si orgoliu, ceea ce Radu Petrescu aprecia la modul superlativ - notiunea de scriitor. Scriitor roman."
O lupta abandonata
In ultima sa carte publicata, "Trupul stie mai mult. Fals jurnal la "Pupa Russa" (1993-2000)", Gheorghe Craciun scria:
"Doua efecte pe care le vad acum, nu atat in scrisul meu, cat in fiinta mea care scrie: epuizarea placerii de a-mi investiga sensibilitatea si dezinteresul pentru scriitura. Primul efect mi se pare grav, pentru ca el e legat de o substanta la care nu mai am acces. Mi-am pierdut prospetimea perceptiei, disponibilitatea de a iubi materia, fenomenalitatea lumii. Nu mai simt placere pentru nimic, pana si micile mele bucurii sunt crispari, totul mi se pare meschin, derizoriu. Sunt dominat nu doar de dezgust in planul clipei care trece, ci si de un puternic sentiment al desertaciunii. Iata de ce totul in mine se usuca. Am abandonat lupta cu propriu-mi trup, sensibilitatea mea buimaca, spontana, rebela s-a disciplinat pana la anulare. Corpul a devenit, vorba lui Eminescu, "un cadavru trist si gol", si-a pierdut orice splendoare vitala. Inutil sa-l mai imbraci in "haine de imagini", inutil sa-l mai glorifici."
"Haina de imagini", trupul lui Gheorghe Craciun a abandonat lupta. A fost un scriitor talentat cum rar se nasc intr-o generatie, si un om norocos, care-a avut pana la sfarsit alaturi o femeie iubindu-l mai mult decat se iubea pe ea insasi.
Dumnezeu sa-l odihneasca!
Impreuna cu copiii sai, Oana si Vlad, si I.B. Lefter (la inceputul anilor '80) Gheorghe Craciun a fost - deci este si va ramane -- unul dintre cei mai importanti scriitori romani ai ultimelor decenii, ai anilor '80-'90-2000. Un mare prozator. Un eseist exceptional. Un intelectual de o profunzime rara, cu o vocatie teoretica iesita din comun. Un om de opinie. Un om de constructie culturala. A facut multe in viata lui prea scurta. Avea mereu noi si noi proiecte. Multe le-a dus pana la capat, altele isi asteptau randul. Disparitia lui prea grabita, socanta, l-a oprit din drum in plina maturitate, in plina desfasurare a talentului, a sensibilitatii, a gandirii. Dar lasa in urma o opera bogata, pe care ne ramane s-o cuprin-dem, s-o exploram, s-o intelegem. Vom descoperi ca destinul lui, chiar asa, retezat brutal, se va fi implinit...
George - ii spuneam cand George, cand Jorj - a fost timp de un sfert de secol cel mai bun prieten al meu. Ne-au legat multe zile si nopti de discutii, escapadele catre munti, in zona Brasovului, scrisul in paralel, in camere diferite, fiecare la cartea lui, in casa lui parinteasca de la Tohan, acum mai bine de douazeci de ani, urcusurile la Poiana Marului, proiectele comune, bataliile literare, sentimente, idei, bucurii si tristeti si, mai ales, nenumaratele lucruri marunte care fac viata: gesturi, replici, priviri, inflexiuni ale vocii, secvente care revin acum din amintire, cu detaliile lor cele mai concrete, de o uimitoare, insuportabila claritate...
Cum sa scrii despre mersul in urma prietenului fara suflare, impins de infirmiere cu targa in noapte, pe aleile cuprinse de un vant rece-rece, taios-taios, catre corpul de cladire in care se afla morga spitalului? (Ion Bogdan LEFTER)