Sintem europeni si vrem sa traim ca europenii. Cerem ca poate ni se da, dar nu ne gindim si la pret.

Daca n-ar fi existat o nepotrivire temporala intre stirea ca Romania a depasit Ungaria la PIB si cea ca niste senatori au votat cu draga inima subventionarea pensionarilor printr-un nou impozit pe spinarea companiilor, as fi spus ca prima a generat-o pe cea de-a doua. Era o logica: am ajuns atit de buni in a produce bunastare, incit trebuie sa regindim distribuirea ei catre popor. Din pacate, stirea cu Ungaria a fost mai tirzie decit propunerea de impozitare cu 1% a profitului companiilor. Iarasi din pacate, cele 22 de milioane de romani abia au ajuns sa produca tot atit cit cele 10 milioane de unguri, pentru ca in marea stire s-au comparat sumele absolute, nu pe cap de locuitor.

Daca povestea cu acel 1% impozit pe profitul companiilor care trebuie dat pensionarilor care au mai putin decit salariul minim era doar o emanatie nefinalizata a lui Voiculescu, nu era nici o problema. Se stie ca doctrina omului se schimba in functie de cine e la putere. Insa ea a fost deja votata de comisia economica a Senatului, adica sint mai multe sanse sa devina lege.

Ideea lui Voiculescu se inscrie insa deja intr-o tendinta: Guvernul promite salariatilor statului o crestere de leafa de citeva ori mai mare decit cresterea economica, unul dintre ministrii sai propune companiilor energetice sa verse o parte din profit pentru subventionarea facturilor la gaze, exporturile banoase de energie sint oprite pentru ca becul de acasa sa arda mai economic etc.

Evident ca o tara este bogata daca cetatenii ei sint bogati. Evident ca omul trebuie sa simta in buzunar efectul pozitiv al statisticilor. Evident ca un pensionar n-are cum trai cu mai putin de 400 de lei pe luna. Se pune insa problema daca trebuie inghitita acum o imbucatura mare din cornul abundentei. Daca acele profituri monstruoase ale companiilor pot sa mai sustina inca un impozit sau vor alege sa emigreze in zone in care mina lunga a Fiscului nu prea ajunge sau unde Fiscul nu e atit de hraparet, si apoi poti sa pui impozit de suta la suta pe zero, ca oricum nu mai conteaza. Daca am ajuns la gradul maxim de dezvoltare astfel incit, in loc sa punem banii sa faca bani, sa incepem sa cheltuim, mult si repede.

Aderarea a venit cu tot cu asteptarile ei de mai bine. Romanii s-au saturat sa se uite peste gard sa vada cum traiesc mai bine vecinii. Vor si ei, acum, ca gardul a fost darimat, sa traiasca la fel! Vor bani multi si repede, poate prea repede daca ne uitam la ritmul de crestere a pretentiilor de vinzare a singurei averi pe care o au: casa de la Ceausescu. E normal sa vrea, dar bunastarea generala nu e un „tun" pe care sa-l dai nici pe piata imobiliara, nici pe profitul companiilor si nici pe spinarea unui buget care nu e facut pentru consumul privat. Am cam uitat ca rabdarea e o virtute, iar aceasta maxima a fost emisa cind viata era mai scurta.